Voinicul cel fara de tata de Petre Ispirescu

A fost un imparat s-o imparateasa. Ei aveau numai o fata si o pazea ca lumina ochilor lor. Ea n-avea voie sa iasa nici pana in gradina fara dadaca ei. Aceasta o tinea de aproape si n-o scapa din vedere nici cat ai da in cremene. Fata, tot sezand la fereastra, vedea pe un june fluiera-vant de colo pana colo. Intr-o zi uitandu-se la el, o vazu si el si, tintind ochii in ochii ei, ea simti un fior, apoi ca o scanteie de foc o arse ceva la inima. Se trase fata de la fereastra si spuse dadaca-sei ce i se intampla. Atunci dadaca ei ii zise:

- Ci ca fugi si d-ta de la fereastra! Ce tot te zgaiesti si te uiti la toti d-alde taie cainilor frunza.Nu trecu mult si fata incepu a nu se simti bine. Pasamite luase in pantece, fara stirea lui Dumnezeu. Spuse dadaca-sei. Aceasta se da de ceasul mortii de ciuda, cum de sa se intample una ca asta, fara sa stie fata de barbat. Frica ce le coprinsese pe amandoua era de nepovestit.
- Ca ce o sa zica tata-tau acum cand va afla, se vaieta dadaca, ce o sa-i raspunz eu, cand ma va intreba?
- Cum o sa ma infatisez eu acum inaintea tata-meu cu bortul la gura, zise si fata, cand numai unul Dumnezeu stie cat sunt de nevinovata?

Si in adevar ca tata-sau era un om aspru. Nu le-ar fi iertat o data cu capul.Se dusera, deci, si povesti imparatesei toata intamplarea, si se rugara de dansa, ca sa intre ea la imparatul cu mijlocire de iertare.Cand auzi imparateasa de cele ce se intamplase, se lua cu mainile de par. Ea zicea ca este peste poate ca sa ramaie cineva insarcinata din vedere. Vezi ca ea stia cum merg lucrurile in lume. Si la o minune ca aceasta nici ca se astepta.Lucrurile nu puteau ramanea mult timp acoperite. Imparateasa, de sila, de mila, fu nevoita a spune imparatului toata siretenia.Cand auzi imparatul de asta napasta, se facu foc manie. Racnea ca un leu:
- Cine sa fie acel neomenit carele mi-a necinstit perii cei albi ai batranetelor mele? Cu moarte sa se omoare. In furci sa-l atarne. Praf si pulbere sa se aleaga de capul lui! Imparateasa il lua cu binisorul si-l mai domoli olecuta. Vezi ca el nu punea crezamant pe spusele fiicii sale si ale dadacei. El stia ca astfel de intamplare nu se mai auzise. Dupa ce dojeni cu dojana imparateasca pe dadaca, oropsi pe fie-sa cu urgie. Porunci de facu o corabioara, puse pe fata intr-insa, si langa ea cinci paini si un urcioras cu apa, si ii dete drumul pe garla spre a se duce unde mila Domnului o va scoate.

Mergand corabioara pe apa, ea se ruga lui Dumnezeu cu zdrobire de rarunchi ca sa o scoata la liman bun, ca unul ce cunoaste nevinovatia ei, si ca pe una ce nu se stia la sufletul ei cu nici o prihana.Cateva zile se balabani ea asa cu valurile apelor. In ziua a treia ii veni ceasul nasterii, si facu un dolofan de copil ca un ingeras. Biata femeie! caci n-avu ea nici un ajutor omenesc in ziua necazului, decat suferintele ei, si alinator pe Dumnezeu! se mangaia oarecum in sufletul ei ca se stia nepangarita.

Si vrand Dumnezeu cu dansa, corabioara, intr-una din nopti, se opri. Ea simti ca corabia nu mai merge; sta pe loc. Pana la ziua, ii tacai inima de frica, nestiind pe ce tarmuri se va fi oprit. Cand se lumina, vazu ca corabioara poposise de marginea unei paduri. Iesind la uscat cu copilasul in brate, rataci incoa si-ncolo prin padure. Apoi se aseza in scorbura unui copaci mare si gros ca butia. Acolo stete ea mai multi ani, hranindu-se cu ierburi si radacini, ori cu roadele unor copaci. Ea isi crestea copilul cu drag.

Ea facu din ramurile unui copaci un leagan in care isi punea copilul ziua; iara noaptea nu-l departa de la sanul ei, si, pentru scaldatoare, se ducea la vadul de la albia unui paraias ce curgea p-aproape d-acolo. Acoperamant le era cerul cu stelele; tovaras de jucarii copilului ii era florile campului, paserile cerului, flutureii si ganganiile.Dupa ce se facu mai maricel, ma-sa il invata la vanat si-i spunea cu lacramile in ochi cum a fost ea crescuta si cum este nevoita sa-l creasca pe dansul. Iara el asculta si baga la cap toate cele ce ii spunea ma-sa.

Mai marindu-se el oleaca, incepu a cata vanat mai pe departe de locuinta lor. Iara intr-una din zile zari un palat in departare. El isi aduse aminte de cele ce ii spusese ma-sa despre palaturile tata-sau si i se paru ca se cam aseamana. Dete fuga si spuse ma-sii ceea ce descoperise. A doua zi pleca cu ma-sa de mana si, ajungand la acele palaturi, muma-sa ii spuse ca acelea nu sunt ale tatalui ei; dara ca tot cam asa sunt si ale imparatilor din lume.

Mai trecu ce mai trecu si mai marindu-se si dansul, intr-una din zile, ducanduse iarasi la vanat, cum, cum, el se pomeni iarasi dinaintea acelui palat; cu toroipanul la spinare, el isi lua inima in dinti si intra in curte. Pasamite palatul acela era al unor zmei. Flacaiandrul nostru cel viteaz, carele nu stia ce este frica, intra si in palat. P-aci, p-aci era sa-si iasa din minti de mirare si sa-si piarza cumpatul dand de atatea lucruri, ce nu mai vazuse el in viata lui. Cand, ce sa vezi d-ta? o data ii iesi inainte trei zmei. Acestia era stapanii palatului. Si unde se repezira la dansul de pare ca sal ia in unghii, si cu grai rastit, dojenindu-l, ii zisera:

- Cum de ai cutezat, spurcatule, sa ne calci casa?Voinicul nu zise nici carc! ci, aducand toroipanul, mai iute decat fulgerul, pali pe unul la dreapta, pe altul la stanga, de nu stiura de unde le veni trasnetul, si ii culca la pamant. Si nici ca se mai miscara din loc, fiindca ii lovise cu nadejde.Al treilea zmeu, vazand cum merge treaba, pieri dinaintea lui ca o naluca, si se duse de se ascunse in pivnita. Vazu el ca nu poate da piept cu un asemenea viteaz, si se hotari a-i purta sambetele.Voinicul de romanas, in dardora luptei, nu baga de seama ce se facu al treilea zmeu. Astepta ce astepta si daca vazu ca nu mai vine nimeni, el se intoarse, lua pe muma-sa, o duse in acele palaturi si se aseza acolo.

Umbland din camara in camara, dete peste armele zmeilor si se minuna. Ma-sa ii spuse ca vazuse in casa tatalui sau asemenea arme, si ii arata cum se intrebuinteaza. Ii prinse bine, caci vazu ca ii merge mai lesne la vanat. Acum incepu a sageta la caprioare si la ciute, caci pana acum vana numai pasarele cu latul, si ii era cu greu.Ajunsese ca el sa fie tare si mare in padure. Nu era cine sa-i stea impotriva. De multe ori nu venea cu zilele p-acasa.Intr-una din zile, zmeul iesi din pivnita si veni milogindu-se la muma voinicului ca sa-si faca pomana cu el sa-l priimeasca la curtea ei, caci zicea el ca pribegeste nu stiu de cat timp orbacaind prin acel bunget de padure. Spuse ca un nenorocit carele se ratacise, umbland dupa vanat, si da lauda Domnului ca l-a invrednicit a mai da peste fiinte de oameni.

Ea, biet, care stia ce este necazul si lipsa, isi pleca urechea la rugaciunile cele viclene ale zmeului si, facandu-i-se mila de nenorocirile lui, ii fagadui ca va vorbi fiului ei de dansul.Cum veni fiul sau de unde era dus, ea ii spuse toata siretenia nenorocirei omului ce nazuia la mila lor, si il ruga sa aiba mila de ticalosia lui, caci, zicea ea, nu stim cum ne va mai aduce si pe noi Dumnezeu.Voinicului ii paru bine de asta intamplare, mai cu seama, gandea el, ca va fi barim o sluga in curte care sa tie de urat ma-sii, in lipsa lui, si sa-i dea ajutor in trebile casei.Nu-l cunoscu ca este zmeu, cand il vazu, atat de bine stiu procletul a se schimba. Ii spuse ce are de facut si il primi sa seaza la curtea lui.

Multele lipsuri, multele necazuri, multa mahnire ce suferise mama viteazului si dorul cel mare de tara ei, iara mai cu seama suferintele ei cand se gandea la rusinea ce ramasese asupra numelui sau in casa parintilor ei, ea fiind nevinovata, o facu de lancezea si se topea d-a-n picioarele. Vazand-o zmeul asa searbad si tot fara voiebuna, se incumetase intr-una din zile, pe cand voinicul era la vanatoare, si o intreba, dara se prefacu ca vorbeste cu sfiala:

- Cum bag de seama, stapana, nu prea ti-e bine?
- Nu mi-e bine, ma baiete, caci mi-e dor d-alde tata si d-alde mama, si de tara mea. Vezi ca eu sunt fata de imparat, si pentru o napaste ce a cazut pe capul meu pribegesc de sunt atati mari de ani.
- Eu stiu un leac pentru boala dumitale, stapana; dara n-are cine se duce sa-l aduca. Si ii spuse o sumedenie de minuni ce facuse leacul ce zicea ca ar fi bun pentru ea. Cand se intoarse de la vanatoare fiul ei, ea ii spuse ca auzise de la sluga lor, cum ca de va manca mere din marul rosu se va face sanatoasa.

El fu bucuros ca auzise un leac care sa faca pe ma-sa sanatoasa, si se hotari a se duce tocmai acolo sa-i aduca leacul. Isi lua ziua buna si pleca.Dar incotro s-apuce? caci nici nu mai auzise pana atunci de asa ceva. Apuca si el intr-un noroc spre rasarit si, mergand prin desisurile padurii, zari un palat mai frumos decat acela in care sedeau ei. Se duse drept acolo. Aci locuia o zana maiastra. Cum o vazu, ii cazu cu drag. Dara maiastra, iesindu-i inainte, il priimi dupa cum i se cuvenea, il baga in palat si il omeni ca pe un oaspe.Din una, din alta, se intelesera la cuvinte. Vezi ca, mare, aceasta era scrisa lui. El nu mai vazuse pana atunci alt chip de muiere, decat p-al ma-sii. S-apoi era atat de frumoasa si de gingase, ca o floare!

Ea inca avea la ce se uita la el; caci era un brad de romanas.El se uitase acolo la dansa. Cand isi aduse aminte ca el plecase sa aduca mumesei mere de la marul rosu, voi sa o zbugheasca. Dara zana maiastra il opri sil intreba unde se duce.Voinicul ii spuse din fir pana in ata toata siretenia. Zana pricepu viclenia zmeului si tacu. Apoi il indrepta ea spre locul acela cu marul rosu, si-l si invata cum sa faca ca sa ia merele. Dupa ce-si lua ziua-buna si de la maiastra si-i fagadui ca se va intoarce pe la dansa, porni; si aide, aide, merse cale lunga si mai lunga, pana ce, trecand tari si mari, ajunse la o gradina ocolita numai de trandafiri. Intra inauntru si dete peste marul rosu, carele era sadit in mijlocul gradinei. El cerca a se alatura de pom, dar pomul ii zise:

- Nu te apropia de mine, voinice, ca iti vei pierde viata si e pacat de dansa. Flacaiasul, ce nu stia de frica, ii raspunse cum il invatase zana:
- Nu te teme, pom oropsit, ca te voi curata de omizi si de uscaturi.Si dupa ce-i taie uscaturile si ii lua omizile, culese trei merisoare ca cele din rai si se intoarse inapoi. Ajungand in padure, dete pe la zana. Aceasta cum il vazu, il priimii cu bucurie, il puse intr-o camara sa se odihneasca nitel, si pana una, alta, ii schimba merele si ii puse altele in locul lor. Cand se scula voinicul, se grabi a se intoarce la ma-sa cu slujba facuta. Lua deci merele si porni.

In vremea aceasta, procletul de zmeu se lingusea pe langa mama baiatului si, cu ispite si cu marghiolii, umbla sa o dea in cap sa se planiseasca lui. Ea, biet, nu stia unde bate diavolul de zmeu. Nu cunostea la sufletul ei ce sunt ispitele si cursele dragostei, si prin urmare nu da nas spurcatului sa se intinza. Ea stia una si buna: se topea de dor dupa fiul sau, dupa parintii ei si dupa tara in care se nascuse. Cand o cautai, era cu ochii scaldati in lacrami. Cum vazu pe fiu-sau, salta de bucurie. I se paru a inviora olecuta. Manca din merisoarele ce-i aduse, si i se paru bune. Dupa ce mai trecu, ea cazu iarasi in piroteala de mai-nainte.

Voinicul, vazand ca sanatatea ma-sei tanjeste, nu stia ce sa-i mai faca spre a o mai inveseli. Iara dracul de zmeu atat de harnic se arata in ale slujbei, incat n-apuca sa iasa bine vorba din gura voinicului, si el o ghicea; apoi se facea luntre si punte, ca sa-i indeplineasca voile. Voinicul baga el de seama tragerea de inima ce avea sluga spre a-i sluji cu credinta, si nu se caia de loc ca l-a priimit la curtea sa, ba inca incepuse a-l privi cu ochi buni.Intr-una din zile, pe cand voinicul era cu voie-buna, zmeul se apropie de el si, cu grai milogit, ii zise:

- Stapane, cunosc iubirea ce ai pentru mamulita d-tale. Lancezeala de care patimeste, mie nu-mi prea place. De vei vrea sa ma asculti, nu vei gresi.
- Stii tu ceva leacuri? spune, ca te ascult.
- In tara de unde sunt eu, oamenii patimasi de asemenea boala fac tot ce se poate de aduc apa vie si apa moarta de la muntii ce se bat in capete. Aceasta apa este leacul cel mai bun. Te vaz ca esti un mare viteaz si am credinta in sufletul meu ca dtale iti va fi mai usor decat altora a o aduce.N-apuca sa ispraveasca vorba si viteazul se duse la ma-sa. Fiind acolo, el ii zise:
- Mama, te vaz tot galesa, si te pierzi d-a-n picioarele. Ma duc, mama, sa-ti aduc leacuri. La muntii ce se bat in capete este apa vie si apa moarta. Tocmai acolo ma voi duce, sa-ti aduc apa de aceea.
- Nu te duce, dragul mamei; mila Domnului este cu noi; de va vrea el sa fiu bolnava, macar orice fel de apa imi vei aduce, in desert va fi. Nu ma mai lasa singura. Destul mi-a ros rarunchii singuratatea. Mangaierea mea acum tu esti, fatul meu, de voi mai fi lipsita si de dansa, voi pieri.
- Fii barbata, mama, tine-ti firea pana ma voi intoarce, si ai sa fii vesela si sanatoasa ca piatra, dupa ce vei bea apa vie.

Nu fu cu putinta a-l tine. Se gati si pleca. In cale dete si pe la zana maiastra. Din unal, din alta, veni vorba ca se duce in calatorie, si-i si spuse unde se duce.Zambi zana cand auzi si vazu urcioarele ce-i dase zmeul. Nu zise insa nimic care sa-i dea vro banuiala, ci ii dete doua borcane, cu care sa ia apa mai in graba, si il invata cum sa faca. Ii zise ca tocmai la amiazi, cand va fi soarele in cruci, sa inalte o prajina si in varful ei sa puie o mahrama rosie. Muntii or cata la ea cu ochii bleojditi; iara el, pana s-or destepta ei din buimaceala, sa se repeaza iute a lua apa cu borcanele din ambele fantane. Ii paru mult bine voinicului pentru invatatura ce-i dete. Apoi luandu-si ziua-buna, pleca. Merse, merse, merse, pana ce, dupa o calatorie silita, ajunse la locul cu pricina.

Facu precum il invatase zana; iara el, d-a-n calarele, se repezi printre munti si umplu borcanele. Cand fu a se intoarce, muntii prinsese de veste ca oarecine a luat apa din fantana, si incepu a se bate iarasi in capete. Tocmai atunci si voinicul se intorcea. Si daca nu se grabea a iesi mai iute, acolo il prapadea. Scapa insa cu fata curata. Numai coada calului o apuca si acolo ramase de jumatate. De atunci, vezi, este calul cu coada jumatate de carne si jumatate de par. Cand se intoarse acasa, dete iarasi pe la zana. Ea, ca si de la rand, il ruga sa se dea nitel odihnei; si in acel timp ii schimba apa, puindu-i alta in locul celei ce adusese el.Sculandu-se dupa somn, lua borcanele cu apa si veni acasa.

Atata ii fuse ma-sii, ca sa-l vaza. Nu stia ce mai facea de bucurie. Il saruta si po parte si pe alta. Apoi dupa ce bau din apa ce-i aduse, ei ii paru ca mai prinse nitel suflet. Vorba sa fie! Ea nu baga de seama, vezi, ca bucuria pentru vederea fiului sau o face sa fie oarecum mai sprintena.Zmeul se da de ceasul mortii cand il vazu ca s-a intors cu isprava facuta. El (isi) batuse capul mult si bine sa dea in cap pe fata imparatului, in lipsa fiului sau, dara toate mrejele lui ramasesera de ras; caci ea nu dete in clapca in care o impingea spurcatul. Ea nu-si putea da seama de ce tot umbla el pe langa dansa cu sosele, cu momele. Nici ca visa despre ce avea de gand procletul de zmeu.Pasamite zmeului ii era frica sa se ia la lupta pe fata cu voinicul. Ci voia sa-l piarza prin viclenie, si apoi sa-si bata joc si de ma-sa, ca sa-si izbandeasca pentru moartea fratilor sai.

Dara nu-i ajuta Dumnezeu.Voinicul din cand in cand mergea la vanatoare, si da si cate o raita pe la zana. Nu trecu mult si baga de seama ca ma-sa nu se indrepteaza, ci gaineaza si se topeste de pe picioare. Se intrista in inima lui cand vedea ca nu-i da inde bine si ca nu-i poate da nici un ajutor.Pacostea de zmeu baga de seama ca voinicul se framanta cu firea pentru sanatatea ma-sii, se apropie de dansul intr-o zi si-i mai zise intr-o doara; caci se temea spurcatul a-l mai indemna. Teama lui era sa nu se destepte voinicul si sa-i ghiceasca cugetele lui cele viclene.

- Am auzit si eu, stapane, pe cand eram copil, ca oamenii mari cand sunt patimasi de langezeala si copiii cand bolesc de boala caineasca se tamaduiesc de va manca un purcel de la scroafa de sub pamant. Mi se rupe inima din mine cand vaz pe buna mea stapana cum i se stinge viata din sine. Dara nici pe d-ta nu te indemn a te duce, caci mare primejdie va cadea pe capul aceluia ce se va cerca a fura purcelul, de nu va izbuti.
- Nu sporovai mai mult, ii raspunse voinicul, eu nu stiu ce este primejdie si frica.Numaidecat si puse la cale cele de trebuinta pentru o calatorie mai lunga. Ma-sii ii spuse ca se duce la vanatoare. Pleca si dete si pe la zana, careia ii spuse ce avea de gand sa faca. El stia, vezi, ca sfaturile ei ii prinsese mult bine.

Zana, dupa ce il invata cum sa faca sa izbuteasca, ii dete un sapun, un pieptene si o perie, ca sa-i fie de slujba. El pleca si merse, merse, pana ce ajunse la o padure deasa si intunecoasa, de abia putea sa razbeasca. Bajbai el p-acolo pana ce dete de ghizuina scroafei. Cum sa se apropie el? Caci ghizuina era incongiurata de busteni si de rascote, de nu se putea atinge nici pasare maiastra.Voinicul facu precum il invatase zana. Sapa un sant adanc pana ce ajunse sub culcusul scroafei. Intra acolo si astepta pana ce veni scroafa sa se culce. Purceii erau toti in par la ugerul scroafei si sugeau. Mai-nainte de a rasari luceafarul porcilor, cant toti porcii se desteapta, adormiti fiind purceii cu tata in gura, voinicul baga mana binisor si apuca un purcel, dar asa de binisor il apuca si asa de usor il trase, incat scapa tata din gura fara sa simta. il apuca numaidecat de bot ca sa nu guite, si p-aici ti-e drumul.

Dracul de scroafa baga de seama ca o tata i se raceste. Se destepta si vazu ca un purcel ii lipseste. Se lua dupa voinic. Si cu toate ca telegarul voinicului era un zmeu de cal, scroafa il ajunse. Cand vazu ca are sa-l inhate cu coltii ei, voinicul arunca sapunul. Atunci unde se facu un noroi cleios si puturos, de ti ze scutura carnea de pe tine. Calul fugea de da cu burta de pamant.Scroafa facu ce facu, se zvarcoli prin al noroi si se tarbaci de nu o mai cunosteai, scroafa e, ori ce dracu e. Scapa din nomol si se lua dupa voinic. Intr-o clipa il ajunse. Cand vazu zorul, voinicul arunca pieptenele. Si unde se facu un zid nalt, nalt, d-a curmezisul drumului ei, de nu fu cu putinta sa-l sara. Atunci scroafa se puse cu coltii sai si sparse zidul, facand o gaura numai cat putea ea sa treaca. Si sa te tii dupa dansul.

Daca vazu voinicul ca scroafa iara s-a apropiat, arunca si peria. Deodata se facu o padure nalta si deasa, de nu se putea strecura nici pui de pasare. Cum vazu una ca asta, scroafa se puse si roase, si roase la copaci, pana ce-si facu drum, si dupa dansul! pana ce, cand fu a-l ajunge, voinicul intrase in curte la zana. Aceasta iesi numaidecat, intinse mana si striga:
- Inapoi, scroafa rusinoasa, si teme-te de urgia tatalui meu!Cand ii auzi glasul, scroafa ramase incremenita si plina de rusine se intoarse. Mergea si se tot uita indarat; pare ca tot nu-i venea a crede ceea ce vazuse si auzise.Se culca si de asta data nitel voinicul, ca sa se odihneasca, iara zana ii schimba purcelul, puindu-i altul in locul lui. Dupa ce se destepta, se intorcea la ma-sa cu voiebuna, de isprava ce facuse. Venea, nene, cu caciula intr-o parte, cu purcelul in brate si cantand din frunza.Cand iata ca se intalneste cu trei insi. Pasamite era Vantul, Caldura si Gerul. El isi lua caciula din cap, si cu multa plecaciune ii zise:

- Noroc bun sa dea Dumnezeu, nea Vantule.
- Cale buna, dragul meu, ii raspunse Vantul.
- Da ce, ma, numai Vantului te ploconesti? ii zise Caldura. Nu stii tu oare ca eu pot sa las o zapuseala si o arsita, de sa fiarba matele din tine?
- Nu-mi pasa de nimic, raspunse voinicul, numai Vantul sa-mi bata.
- N-ai auzit tu oare de mine, ma, ii zise si Gerul, ca eu am putere sa dau un frig si o geruiala peste tine, de sa inghete matele in tine.
- Habar n-am, raspunde si el, numai Vantul sa nu-mi bata:

Si incet, incet, ajunse acasa. Cand il vazu alde ma-sa si auzi peste cate prapastii a dat, muri si invie de bucurie ca-l mai vazu o data in carne si oase.Ii dete de manca purcelul; dara ea marturisi ca nu vede nici o usurare.Sa innebuneasca zmeul de ciuda! Vazu el ca nu poate altfel sa rapuie pe voinic, decat prin viclenie. Cata deci vreme cu prilej ca sa-si puie in lucrare cugetul sau cel nelegiuit.Intr-o zi cand voinicul se intorsese de la vanat si era ostenit peste masura, se culca in gradina la umbra unor trandafiri. Zmeul dete peste dansul si-l facu bucati, bucati, cu palosul pe care il purta totdauna ascuns la dansul. Si ca sa nu bage de seama ma-sa, puse toate bucatelele in dasagi, le aseza pe cal si, dand cateva bice calului, il dete pe poarta afara.

Calul fusese al zanei. Ea il dedese in dar voinicului cand fu a se duce la marul rosu. El acum, daca se vazu gonit, alerga drept la stapana-sa. Ea, cum il vazu viind fara stapanu-sau, pricepu ca trebuie sa fie vreo dracie la mijloc. Se dete jos, si ce vazu se spaimanta. Lua deci desagii, ii aduse in casa la ea si lua bucatica cu bucatica, os cu os, si le aseza una langa alta, fiecare la locsorul lor. Dupa aceea turna apa moarta peste dansele. Ele se inchega, lipindu-se una de alta; pielea se facu la piftia, intrupandu-se. Il stropi si cu apa vie si se insufleti; dara mut si surd. Atunci ii dete sa manance un mar de care adusese el si ii veni grai. Lua si purcelul scroafei de pe sub pamant si il facu sa-i guite la urechi si ii veni auz. Atunci zise:

- Dara greu somn dormii, soru-mea.
- Greu, fratioare; si ai fi dormit cat lumea si pamantul, de nu erau maiestritele lucruri ce tu ai adus pentru ma-ta; iara eu le-am oprit si ti-am pus altele in locul lor.Atunci ii spuse cine era dusmanul care voise sa-l rapuie. Si ca sa se incredinteze de adevarul celor spuse de dansa, ii dete putere sa se faca porumbel si sa se duca sa vaza cum zmeul chinuieste si pe ma-sa. Voinicul se facu porumbel si ajunse intr-un suflet la casele unde sedea muma-sa.Cand colo, ce sa vaza? Se freca la ochi ca sa se incredinteze de sunt aievea cele ce i se infatisa, sau naluciri.

Zmeul, carele cu sosele, cu momele nu putuse da in cap pe muma voinicului si a se planisi lui, acum o pusese la chinuri. O legase cu o franghie de matase rosie, o tinea nemancata si cu ochii in soare. El voia sa o omoare tocmai cand voinicul ajunse in chip de porumbel. Se dete de trei ori peste cap, cum il invatase zana, si se facu om cu sabia goala in mana. Si cat ai zice mei, facu mici farame pe necuratul de zmeu, bala dracului. Scapa pe muma-sa de la chinuri, si, viind zana, ii dete de bau nitica apa vie. Cum bau, vazu ca se insufleteste si se simte voioasa ca un om plin de sanatate.Apoi voinicul se insoti cu zana, si traira cate trei un trai plin de fericire si de ingaduinta pana la adanci batranete. Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Voinicul cel cu cartea in mana nascut de Petre Ispirescu

A fost odata o baba si un unchias. Ei pana la vreme de batranete nu avura nici un copil. Ce nu facura? Ce nu dresera? Si ca sa aiba si ei macar o miarta de copil, nici cat. Ba mersera pe la descantatoare, ba pe la mesteri vrajitori, ba pe la cititori de stele si ca sa ramaie baba grea, nici gand n-avea.Ajunsi la vreme de batranete, incepura a se ingrijura.
- Ce ne facem noi, babo, zise intr-o zi unchiasul, de vom ajunge niscaiva zile de neputinta ori de nevoie? Tu stii ca am facut tot ce mi-a stat prin putinta, si ca sa ne dea Dumnezeu si noua un copilas, care sa fie toiagul batranetelor noastre, nu s-a indurat.
- De! unchias, cine e de vina? Tu stii ca am umblat si crucis si curmezis pe la mesterese, pe la vraci, am facut tot ce m-au invatat unii si altii, si ca sa avem si noi o mangaiere pentru pardalnicele de batranete, ca grele mai sunt! a fost peste poate.
- Ia, sa apucam noi doi in doua parti, sa ne ducem unde ne-o lumina Dumnezeu, caci tot degeaba stam noi la un loc amandoi, doua nevoi.
- Sa ne despatim unchias, daca tu asa gasesti de cuviinta. Dara bine, cine sa ne inchiza ochii in ceasul cel de pe urma?
- Ca bine zici tu, babo; stai dara; ia sa iei tu basmaua mea care am avut-o in ziua de cununie si eu stergarul cel vargatel ce mi-ai adus de zestre. In toate zilele sa ne uitam la dansele; si cand vom vedea pe ele cate trei picaturi de sange, sa ne intoarcem acasa. Acesta sa fie semnul ca moartea s-a apropiat de unul din noi.
- Asa sa facem unchias.

Cum zisera si facura. Se gatira de drum, isi luara fiecare desaguta d-a umeri, in care baba puse pe fund basmaua barbatului ei, iara unchiasul stergarul cel vargatel al neveste-sei, si apucara unul spre rasarit, iara altul spre apus.Noua zile si noua nopti se dusera, se dusera, si iara se dusera. Intrebara si pe bun si pe rau, pe mare si pe mic ce ar face ei ca sa poata avea un copil. Ceea ce le spusera sa faca ei raspunsera ca au tot facut, dara in desert. Ei cautau sa le spuie cineva altceva, ce nu stiau ei, dara nu-si gasira omul.A zecea zi sculandu-se unchiasul, iesi afara sa se spele, ca sa porneasca la drum mai departe. Cand lua stergarul sa se stearga pe ochi, ce sa vaza? Trei picaturi de sange pe dansul.El isi zise: "Trebuie sa ma intorc acasa, caci Dumnezeu stie ce va fi patit baba mea."Intinse unchiasul la drum. Nu mai cauta nici de mancare, nici de odihna, si se intoarse acasa cum plecase.

- Ce ti s-a intamplat, babo? zise el, cum isi vazu jumatatea.
- Ce sa mi se intample, unchias? Iaca eu imi cautam de cale si intrebam in dreapta si in stanga, rugandu-ma de toti sa ma invete ceva ca sa putem avea un copil. Dara intrebarile si rugamintile mele le faceam in sec, caci imi raceam gura de surda.Si tot mergand inainte, am ajuns intr-o padure mare, mare, fara seaman, si m-am ratacit prin bungetul acelei paduri, de nu mai stiam pe unde sa ies la oameni.Cand, o data vaz inaintea mea un mos, fleos de batran, uitat de moarte si de Dumnezeu. Eu ii spui dupa ce umblu si cum m-am ratacit. Mosul, incarcat de zile cum era, se pune jos, sta de vorba cu mine si, cu un grai blajin, imi arata drumul pe unde sa ies acasa, si imi zice sa ma intorc, caci ravna noastra a ascultat-o Dumnezeu.
- Si asta a fost semnul de pe stergarul meu?
- Se vede ca asta.

Atunci si ei se hotarara ca sa nu se mai desparta si sa ramaie sa-si manance amarul impreuna.Nu trecu mult dupa asta, si baba spuse unchiasului ca se simte ingreoata.Aoleo! Unde era Dumnezeu sa vaza bucuria unchiasului cand auzi d-o asemenea veste buna!Umbla de colo pana colo de bucurie si nu mai stia pe ce sa puie mana si ce sa faca.Si asa trecura zilele una dupa alta pana la noua luni, cand baba, cu ajutorul Maicii Domnului, nascu un dolofan de copil, de dragulet, si cu o carte in mana.A treia seara cand venira ursitoarele, se intampla ca unchiasul sa fie destept. Pe dansul, vezi, nu-l mai prindea somnul de bucurie, si de trei zile nu-i mai dase ochii in gene, tot umbland pe langa baba ca s-o ingrijeasca si s-o caute la boala. D-aia si cand venira ursitoarele, el nu dormea, ci sta starcit intr-un colt, ca si cand ar fi fost Matracuca, sora doamnei.Cand incepura ursitoarele sa urseasca, el se facu numai urechi si auzi tot.Cea mai mare din ursitoare zise:

- Acest copil are sa fie un Fat-Frumos, si are sa ajunga bogat.Cea mijlocie zise:
- Pe acest copil, cand va fi el de doisprezece ani, are sa-l rapeasca duhurile rele.Cea mica zise:
- Daca va scapa de duhurile rele, acest copil are sa ajunga imparat.Atata ii trebui unchiasului sa auza, ca sa-i dea un cutit ascutit prin inima. El, vezi, nu se impaca cu ceea ce zisese ursitoarea d-a doua. O grije mare il coprinse si, de pe acum chiar, incepu a planui cum sa faca sa-si scape copilasul de un asemenea rau.

Pana una, alta, copilul crestea, asculta pe parinti si cartea cu care se nascuse din maini n-o lasa. Cetea, cetea mereu pe dansa si invata, de se mira toata lumea de silinta si invatatura dansului.Cand se facu ca de noua ani, stia cate in luna si in soare. El insusi ajunsese sa fie o carte, si toti megiasii veneau la dansul si-l intrebau despre pasurile lor.Unchiasul se bucura, nu se bucura de fiul sau, dara baba stiu ca nu mai putea de bucurie, vazandu-l si frumos, si cu atata procopseala intr-insul. Unchiasul, vezi, era cu cuiul la inima; stia el ce stia, dara la nimeni nu spunea.Baiatul de ce crestea, d-aia se facea mai frumos si mai invatat. Tot satul il cinstea si il asculta ca pe cine stie cine; iara unchiasul, de ce trecea timpul, d-aia se intrista.

Cand era aproape de a implini baiatul doisprezece ani, nu mai putu unchiasul sa tie, trebui sa rasufle. El gasi de cuviinta sa spuie si alor sai ceea ce era sa se intample fiului lor. Si astfel, intr-o seara, cand stau cu totii la foc si povesteau si verzi si uscate, ca sa le treaca timpul, unchiasul se apuca de spuse tot ce auzise de la ursitoare.P-aci, p-aci era sa moara baba, muma baiatului, de intristare, cand auzi unele ca acele; sarira insa unchiasul si fiul sau, o stropira cu apa, si d-abia, d-abia o mai inviorara. Iara baiatul se puse pe ganduri.Si mai planui el ce mai planui, pana ce, dupa cateva zile, spuse tatalui sau ceea ce izvodise el sa faca. Tata-sau, carele asculta la gura lui ca la o carte, se duse numaidecat prin sat si dete gura la toti megiesii ca in seara cutare si cutare, adeca cand era sa implineasca fiu-sau doisprezece ani, ei sa se adune toti cu totul la biserica, ca sa faca rugaciune pentru fiul sau, spre a-l scapa de duhurile cele rele. Vorbi si cu mos popa si toti cu totul se fagaduira ca va implini cererea unchiasului. Si asa si facura.

In seara aceea, cand era baiatul unchiasului sa implineasca doisprezece ani, toti oamenii din sat, barbati, femei si copii, impreuna cu mos popa, se adunara la biserica pentru rugaciune. Si viind mosul cu baba si cu fiul lor, tot cu cartea in mana, megiasii ii bagara la mijloc, si rugaciunile incepura. Se rugara ce se rugara, cand deodata se pomenira ca se umple biserica de o ceata groasa. Atunci cazura cu totii in genunche si scoasera niste rugaciuni fierbinti, de ar fi muiat inima nu stiu carui duh rau. Ceata se risipi si ei ramasera teferi.A doua seara, cand erau la rugaciune tot pe acea vreme, unde se pomenira ca se umple biserica de soareci, de lilieci si de bufnite, si incepura a chitai, de colo pana colo prin biserica, a se sui pe oameni si a-i ciupi de pe unde apuca.

Toti se speriara, pana si chiar mos popa. Atunci baiatul unchiasului, cu cartea in mana, cazu in genunchi si incepu a se ruga cu foc. Asa facura si unchiasul si mos popa, si toti megiesii cari se aflau in biserica. Soarecii si toate lighioanele acelea pierira.A treia seara daca se adunara si se pusera la ruga, se rugara, se rugara, pana ce catre miezul noptii o data incepu a se cutremura biserica si se auzira niste pocnete si tunete, bubuituri si duduituri ingrozitoare, ca de tunet. Cazura si de asta data in genunchi, se rugara si de asta data cu toata credinta in Dumnezeu. Insa, ce sa vedeti d-voastra? tocmai in toiul rugaciunei, unde se cobori un calugar din turnul bisericii, apuca pe baiatul unchiasului de subtiori, il rapeste din mijlocul lor si se inalta cu dansul in sus. N-apucara oamenii sa bage bine de seama, si pierira din ochii lor ca o naluca. Ba ca o fi ramas prin turn, ba ca o fi pe dupa biserica, ba ca o fi pe colo, ba pe dincolo. Asi! El s-a dus cu calugarul ce-l rapise, si dus a fost.

Toti ramasera ca cazuti din cer de spaima, dar unchiasul si baba, mai cu asupra. Dupa ce se mai astamparara din spaima, si dupa ce biserica se linisti, oamenii iesira si se duse fiecare intr-ale sale.Fiul unchiasului, desi rapit de calugar, dara cartea din mana n-o lasa. Citea mereu si in gura mare; iara cand fu de ajunse pe la mijlocul cartii, calugarul nu-l mai putea tine. Vru sa-i smuceasca cartea din mana; dara baiatul o tinea vartos. Luptandu-se cu baiatul prin vazduh ca sa-i ia cartea, calugarul il scapa, si fiul unchiasului cazu intro prapastie adanca.Dumnezeu stie cat a ramas el acolo, pana s-a dezmeticit din ameteala ce-i veni cazand. Cand se pomeni, el era tot cu cartea in mana. Multumi Domnului ca l-a scos din mana duhurilor rele si ca este viu; dara alt necaz acum! nu stia unde se afla. Se scoala el d-acolo, si o porneste la drum. Si aide, si aide pana ce d-abia iesi din prapastie. Apoi o lua intr-acolo unde mila Domnului l-o duce.

Si apucand spre soare-scapata, se duse, se duse, zi de vara pana-n seara, fara sa dea de vrun sat si fara sa vaza pui de om; si mai mergand ce mai merse, dete de un copaci si mase acolo. Nemancat si nebaut nu putea sa doarma. Si luptandu-se cu foamea, cu setea si cu nesomnul, se socotea unde s-ar duce, ca sa iasa la lume. A doua zi o apuca iarasi spre soare-scapata, dupa cum planuia el, pana ce dete peste niste gramezi de capatani si oase de oameni.Si apucandu-l niste racori reci de frica, incepu a citi pe carticica lui, si inlatura oarecum groaza ce sta gata sa-l coprinza. Isi lua deci inima in dinti si porni inainte; de ce mergea mai-nainte, d-aceea gramezile de oase de om se inmulteau. El se facu ca nu le baga de seama, si tot inainte mergea, pana ce ajunse la un oras mare, din care numai daramaturi ramasese. Prea putine ziduri mai erau in picioare.

Si mai merse ce mai merse, si dete de niste palaturi foarte frumoase.Acolo daca ajunse, batu in poarta. El cugeta sa ceara ceva demancare, ca nu mancase nu stiu de cate zile, si sa-l lase sa maie acolo, ca era vreme de cand nu se odihnise ca lumea. Dara nu-i raspunse nimeni.Mai batu o data. Dar ca sa raspunza cineva, ba.In sfarsit, batu si a treia oara; dara nitel mai taricel. De asta data se auzi un glas pitigaiat dinlauntru ca-l intreba:
- Cine este?El raspunse ca este om ca toti oamenii, si cere sa-l gazduiasca.Daca ii deschise portita, ce credeti ca mi-ti vazu? O umbra de om, un batran cu barba pana la genunchi, slab si pipirnicit si cocosat de parca manca numai vinerea. El se cruci cand vazu pe Fat-Frumos, si-i spuse ca n-a vazut om de cand era copilandru. Acest batran era portarul curtii, si lasat acolo sa pazeasca palatul pana s-o gasi cineva care sa desfaca facutul locului aceluia.

Daca intra Fat-Frumos inauntru, batranul ii puse o masa curata, si pe masa niste paine alba ca zapada si niste leguma buna de mancare, insa gatita fara multe mestesuguri.Baiatul imbuca lupeste, caci nici el nu mai stia de cand nu mancase. Dupa ce manca si se satura, se puse la vorba cu unchiasul.
- Bine tatutule, ca ce sa fie asta, de n-am intalnit eu, cale de atatea zile de cand viu, nici un sufletel de om p-aici pe la voi, fara numai gramezi, gramezi de oase de oameni, risipite colea si colea? S-apoi si aici la palaturile acestea, numai pe tine te gasesc cu sufletul in oase, incolo parca ar fi in imparatia mortii?
- Ei, tatisorule, povestea imparatiei acesteia este mare. Eu ti-oi spune o catinica din ea. Sa vezi dumneata, nepotelu mosului, aceasta imparatie a fost si ea odata mare si puternica. Imparatul si imparateasa locului n-aveau copii. Ei, in loc sa se roage lui Dumnezeu ca sa le dea un mostenitor, se apucara sa umble cu farmece. Umblara ei ce umblara, si dete peste un fermecator mester.Acesta nu stiu ce facu, nu stiu ce drese, ca numai iata ca imparateasa ramane grea, si dupa noua luni nascu o fata mai frumoasa decat nu stiu care zana din cer. Ea traieste si acum. Este atat de frumoasa, incat s-o vezi si sa n-o uiti in toata viata ta.

La trei zile cand venira ursitoarele, o ursira ca ea sa nu se poata marita pana ce nu se va gasi cineva care sa petreaca o noapte in camara ei si sa scape teafar. Pasamite Dumnezeu pedepsea pe copil pentru pacatul parintilor. Nu numai atat, dara ursitoarele intinse pedeapsa aceasta si asupra imparatiei. Ele zise ca din ziua cand va veni cel dintai petitor si nu va izbuti sa scape, toate orasele si toate satele sa se darame precum le-ai vazut si tu, si toti oamenii sa putrezeasca, sa le ramaie numai oasele. Aceasta ca sa ingrozeasca pe juni, ca sa nu vie in petit. Vezi d-ta, si fermecatorul acela care a facut pe imparateasa sa nasca fu pedepsit, caci umbra lui este care vine noaptea de munceste si chinuieste pe bietii tineri carii se incumet a ramanea in camara domnitei.Multi tineri s-au incumes pana acum a face cercare, si toti au pierit.Auzind unele ca acestea Fat-Frumos, zise portarului ca ar dori sa vaza si el pe fata de imparat.

- Fugi d-acolo, tatisorule, nu-ti mai baga sufletul in pacat. Fa-ti cruce si te departeza de locurile acestea, ca sa nu-ti pierzi viata. Pacat de tineretile tale."Fie! isi zise baiatul, gandindu-se la cele ce patise pana acum, tot n-am eu la ce mai trai singur prin pustiitatile acestea", si starui ca sa-l duca in camara domnitei.Portarul, daca vazu ca nu este chip sa-l opreasca de a merge, il duse la fata imparatului. Ei, cum se vazura, se si placura. Se vede ca ei erau facuti unul pentru altul. Si de unde sa nu fie asa!Biata fata imparatului ar fi dorit sa ramaie in noaptea aceea baiatul in camara ei; dara ii era mila de tineretele lui, cum de sa se prapadeasca o asa bunatate de june.Si impreuna cu portarul mai cercara inca o data sa-l faca a nu ramanea. Dara fu peste poate; caci Fat-Frumos era de aceia cari, cand isi pune in gand sa faca ceva, nici dracul nu i-o scoate din cap.

Si asa, cum veni seara, el se duse cu carticica lui in mana si statu in priveghere. Ce facu el, ce nu facu, ca vazu albul zilei. A doua zi il gasira tot cu cartea in mana si searbad, si galben ca turta de ceara, de pare ca muncise cine stie la ce lucruri grele, si cine stie cate nopti, nemancat si nebaut.Se destepta si fata de unde dormea ea, si cum il vazu in carne si oase ii zise:
- Tu sa fii sotul meu.Atunci o data, ca din senin, incepura a invia oamenii de prin orase si de prin sate slugile de prin curte, si toate cate erau cu suflet, in ziua cand veni cel intai petitor, incepu sa miste si sa se scoale ca dintr-un somn adanc.

Oamenii incepura la lucrul lor, ostirea a da in tampine si in surle, si a veni la curtea imparateasca sa se inchine cu slujba. De unde pana aci era tacere, moarte, acum te asurzeau strigatele si zgomotul ce facea multimea de oameni si de argati mergand fiecare la lucrul sau.Portarul se buimacise la cele ce vedea. Nu stia incotro sa-si intoarca privirea si la ce sa se uite mai intai.Fat-Frumos si cu domnita iesira si se aratara la lume. Multimea striga de bucurie de se auzea in cer strigatul lor, si din fiecare gura iesea vorbele: "Sa ne traiasca imparatul si imparateasa noastra!"Fat-Frumos, daca se cununa cu fata, se aseza in scaunul imparatiei si-si tocmi ostile, boierimea si prostimea cum stia el in legea lui. Toti ramasera multumiti de tocmelele lui.

Si petrecura ce petrecura cu fericire in casatoria lor; cand, intr-una din zile, isi aduse aminte de tatal sau si de muma-sa, si se intrista ca nu stia nimic de capataiul lor.Imparateasa baga de seama intristarea lui, si ca unul ce-i era drag foarte, nu voia, vezi, sa-l vada nici o clipa de ochi macar fara chef. Prinse a-l intreba. Iara daca ii spuse, ea il indemna sa se duca sa-si aduca parintii, si sa traiasca cu totii la un loc ca in sanul ma-sii.Fat-Frumos asta si voia. Si totusi nu se indura sa-si lase sotia singura. Stia el, biet, ce va sa zica singuratatea. Dara intetindu-l si incingandu-l dorul de parinti, hotari sa se duca.

Inainte insa de a pleca, imparateasa, sotia lui, ii dete un inel, ce zicea ca il are de la mosi, de la stramosi, si ii spuse ca are puterea, cand il scoate din deget, se uita la dansul si doreste, sa se faca un palat cum seaman pe lume sa nu aiba. Ii dete si pe vizitiul curtii, om vechi, credincios si iute la slujba, care sa nu se dezlipeasca de stapanul sau, nici cat ai da in amnar.Asa capuit si pregatit de drum, pleca spre satul unde traiau parintii lui, dupa cesi lua ziua buna de la imparateasa, de la boieri si de la ostasi. Drumul ii era sa treaca pe la imparatia lui Sefer imparat, pe la tara zanelor si Dumnezeu mai stie pe unde.

Trei ani si trei luni si trei zile tinu calatoria pana sa ajunga la satul parintilor lui. Si trecand pe la imparatia lui Sefer imparat, l-a intampinat dregatorii curtii si l-a petrecut cu dragoste. Si trecand si pe la tara zanelor, acestea se intreceau care de care sa-i arate mai multa cinste si sa-l petreaca.Daca ajunse la satul parintilor sai, trase butca dinaintea bordeiului. Tata-sau si ma-sa nu-l cunoscura. El daca vazu asa, ceru sa-l gazduiasca. Batranii priimira, si-si cerura iertaciune ca nu pot sa-i dea mai mult decat ceea ce au, adica bordeiul lor. El se invoi si mase acolo. Peste noapte se scoala, iese afara binisor si, uitandu-se la inel, ii arata ca doreste sa se faca un palat infricosat in locul bordeiului aceluia.

N-apuca sa ispraveasca bine de gandit, si mi se ridica, neiculita, niste palaturi marete, impodobite cu de toate frumusetile, cu gradini falnice, cu izvoare limpezi, de sa te tot fi uitat la dansele si sa nu te saturi. Dara incamite pe dinauntru? Aci e aci. Camarile, lavitile, asternuturile, numai scumpeturi.Cand se desteptara a doua zi unchiasul si cu baba si se vazura muiati numai in aur se speriara. Se frecau la ochi si se uitau in toate partile, si nu le veneau a crede ochilor lor. Li se pareau ca viseaza.Atunci intra Fat-Frumos la dansii, ii scoase din uimirea in care cazusera si se descoperi, spuindu-le ca el este fiul lor cel rapit, si ca a ajuns imparat.

Cand auzira de unele ca acestea, unchiasul si baba murira si inviara de bucurie. Apoi il luara si il pupara si pe o parte si pe alta: iara el le saruta mainile.Indata se facu zvon in sat ca unchiasul si baba se procopsira fara stirea lui Dumnezeu, si alerga lumea dupa lume ca sa vaza cu ochii lor minunea.Ajungand si la urechile stapanului mosiei acest zvon, se duse si el de vazu palaturile si ramase cu ochii zgaiti. Acest om era pizmataret si zacas la inima. Nu voia, vezi, nici in ruptul capului, sa-l intreaca altii, nici in bogatie, nici in procopseala.

Se duse, deci, acolo, sa se incredinteze prin sine insusi de aceasta minune, si daca vazu pe Fat-Frumos, ar fi poftit dumnealui sa-l ginereasca, fiindca avea trei fete.Pofti pe Fat-Frumos, ca sa vie si el pe la dansul p-acasa, ca sa lege prietenie. FatFrumos, cu inima curata si fara nici o vinovatie intr-insul, se duse, de! de datorie. Acolo, daca il vazura, stapanul mosiei aduse vorba de casatorie, si-i spuse ca ar fi bun bucuros sa-i dea pe oricare va voi el sa ia din fetele lui.Fat-Frumos le spuse curat ca el este insurat, si ca are de gand sa se intoarca la nevasta peste putin. Ba inca le spuse si cu ce putere facuse palaturile alea frumoasele daca il intrebara.Pizmataretul de stapan al mosiei planui atunci cu fetele sale, cum sa faca sa fure inelul din degetul lui Fat-Frumos. Pentru aceasta, nu trecu multe zile, si poftira pe Fat-Frumos la masa la dansii ca sa se chefuiasca si sa petreaca impreuna, caci, ziceau ei, mai avea-vor zile sa se mai vaza au ba?

Fat-Frumos, fara sa-i plesneasca prin cap ce planuisera ei, se duse. Dupa ce se chefuira mancand si band cat le cerura inima, cand fura sa se scoale de la masa zacasul de proprietar ceru sa le mai dea cate un pahar sa bea, la botu calului, cum se zice. In paharul ce dete lui Fat-Frumos, amesteca, fara sa stie el niste buruieni adormitoare.Cum bau, il si fura Aghiuta. Cazu intr-o amorteala sora cu moartea. Capul ii bananaia intr-o parte si intr-alta, de parca isi rupsese junghetura. Il luara, deci, binisor, il pusera intr-un pat, si acolo ramase pana a doua zi. Pe cand dormea el dus, ii scoasera inelul din deget si il ascunsera.
A doua zi daca se destepta Fat-Frumos, ii fu rusine de ceea ce facuse. El se caia si se caina cum de sa faca el fapte de care nu mai facuse in viata lui, sa-si bea adeca si simtirile. El socotea, vezi, ca a baut ca un nemernic, si d-aia se imbatase asa.

Cum se destepta se si duse acasa fara sa bage de seama ca ii lipseste inelul din deget. Acasa daca ajunse, ia palatul de unde nu e. Pierise ca si cand n-ar fi mai fost, iar in locul lui gasi iarasi bordeiul parintilor lui. Se mai cai el o toana de neghiobia ce facuse, dar acuma prinde orbul, scoate-i ochii, povestea aluia.Se hotari dara sa se intoarca la imparatia lui, sa nu se mai intalneasca cu niste asemenea oameni rai la suflet. El zise si parintilor lui sa mearga cu dansul, sa traiasca ca in rai. Dara ei se multumira a le ramanea oasele in satuceanul in care se nascusera, si poftira fiului lor o viata lina si fara de suparari diavolesti. Bietul Fat-Frumos, trist ca-si pierduse inelul, trist ca parintii sai nu voiesc a merge sa traiasca cu dansul, sta cu capul rezemat pe mana si se gandea cum sa faca ca toate sa-i iasa inde bine. Cand, deodata, se infatiseaza inainte-i vizitiul ce-i dase imparateasa.

- Ce ai, stapane, de esti asa trist, fara sa te mangai?Au doara priimit-ai niscaiva stiri rele de la imparatie?
- Ba stiri rele de la imparatie n-am priimit, dragul meu. Dara iaca, iaca, iaca ce mi s-a intamplat.Si-i spuse tot, din fir pana-n ata.
- Ia lasa, stapane, nu te mai mahni asa pentru atata lucru de nimic.
- Ce stai tu de vorbesti, omule? Apoi de nimic lucru iei tu ca am pierdut inelul, asa scula rara? Si de putin lucru socotesti tu ca este a ma desparti de parinti fara sa mai nadajduiesc a-i vedea?
- Ba nu, stapane; dara ia sa ne intelegem la cuvinte.

Parintii imparatiei tale, daca nu vor sa vie sa traiasca pe langa d-ta, poti sa-i faci sa traiasca bine si aci, lasandu-le o sumulita bunicica de bani, de care ai, multumita Domnului, destui. Cat pentru inel, apoi imparateasa doamna noastra a avut de grije si pentru aceasta. La plecare, ea mi-a dat acest inel, cu porunca strasnica ca sa ti-l dau numai atunci cand voi vedea ca mahnirea umbla sa te biruie. Si tocmai acum mi se pare ca e timpul. Poftim!Si indata scotand din san un inel, ca si celalalt de frumos, i-l dete, mai adaogand a zice ca inelul acesta are darul, ca, uitandu-te la el si dorind, indata se va infatisa inaintea dumitale doi arapi, cari vor face orice le vei porunci.Tocmai atunci trecea p-acolo si stapanul mosiei, cel cu pricina, intr-o caruta cu patru telegari, mergand in treaba lui.Fat-Frumos, cum lua inelul in mana, se uita la el, si pofti sa iasa cei doi arapi. Indata se pomeni cu doi arapi negri ca fundul ceaunului, ca stau dinaintea lui, ageri si sprinteni ca niste pardosi.

- Ce poruncesti, stapane? zisera ei.
- Sa-mi luati pe chir ala care trece in caruta si sa nu-l slabiti pana nu va scoate inelul ce mi-a tras din deget miseleste.Vezi ca el pricepuse ca betia aia d-atuncea nu fusese lucru curat; dara n-avusese ce-si face capului, d-aia si tacuse din gura.Unde mi se repezira, neiculene, ai arapi, ca niste zmei si ca niste lei paralei, de nu-i puteai ajunge cu prastia! Intr-o clipa fura acolo, si unul apuca caii de darlogi si mi ti-i opri ca pe ei, si altul apuca pe pizmataretul de stapan al mosiei de piept, si cat te-ai sterge la ochi, fu si dat jos; si unde mi ti-l incepura a-l rasuci si a-l buchisi infundat, de-ti era mai mare mila de dansul.Daca ii cerura arapii inelul, el tagaduia ca un nemernic. Se pusese diavolul calare pe inima lui si nu-l lasa nicidecum sa scoata inelul la iveala. Dara ce credeti ca arapii mi-l lasara numai asa, cu una, doua? Nici sa va ganditi. Il luara din nou la tarbaceala. Umbla prin mainile lor, de la unul la altul, ca o minge. Il mai fatuira, il mai trudira, il luara din nou la rapanghele, si-l mai dara cateaua, de credeai ca se pierde prin mainile lor, si, ca sa spuie, nici cat.

Daca vazura arapii asa, ca se incainase si nu vrea sa dea inelul, il pusera jos, unul il tinea si altul scoase un cutit de la brau, il dete pe masat, si se facea ca vrea sa-l jupoaie de viu.Vazu ala ca nu e gluma, ca-i sta viata numai intr-un fir de ata, si ca sa scape de moarte, spuse ca la el este inelul si-l scoase de-l dete arapilor.Ar fi voit oamenii lui, vizitiul si argatul, sa sara sa-si scape stapanul din mana arapilor. Dar cine se putea apropia de dansii? Numai cate un branci le da acestia, si se duceau peste cap, de se sculau schilozi.Fat-Frumos privea si crestea carnea pe el de multumire, cand vedea ca freaca ridichea becisnicului de zacas, dupa cum i se cuvenea.Priimindu-si inelul Fat-Frumos, il baga in deget langa cellalt, si se hotari a se intoarce inapoi la imparatia sa. Dete parintilor lui vro doua, trei pungi de galbeni, fiindca nu voira a merge cu dansul, se gati de drum, se urca in butca si porni.

Dara cand se despartira? Plangea si lemnele si pietrele de jalea unchiasului si a babei. Vezi ca pricepura ei ca n-are sa se mai vaza. Poate ca in cer, dar aci pe pamant, de leac!Si se duse, si se duse Fat-Frumos cale lunga departata, care de aci inainte se gateste, basmu mai frumos graieste, se duse pana ajunse la o poiana frumoasa, de marginea careia curgea un raulet. Aci isi cauta el loc de popas. Fie, ca-l si gasise, caci era o frumusete de nu te indurai sa te departezi de dansa.Licheaua de stapan al mosiei, nici una nici alta, voia cu dinadinsul sa aiba pentru dansul inelul lui Fat-Frumos si mai multe nu. Se lua dupa dansul, si cugeta ca, mai cu marghiolii, mai cu soalda, mai cu prefacatorii, sa insele pe Fat-Frumos si sai dea pui de giol la inel.

Daca vazu Fat-Frumos ca vrea sa poposeasca, se opri si el mai cat colea, dupa un maracinis, si astepta pana sa adoarma.Fat-Frumos, nici ca se gandea la niste astfel de miselii, el intinse pe pajiste niste scoarte scumpe ce le avea, se aseza pe dansele, manca si se culca. Vizitiul lui cel credincios statu de paza o buna bucata de timp, si daca vazu ca nici apele nu se mai misca, si fiind si ajuns de osteneala drumului, puse si el capul jos si-l fura somnul.Cand vazu ca amandoi dorm dusi, ala iesi din crang binisor, si pas, pas, ca o mata cand pandeste la soareci, se apropie incetisor de Fat-Frumos, ii trage inelele din deget si p-aici ti-e drumul.Iara daca se scula Fat-Frumos si vazu ca-i lipsesc inelele, crezu ca vizitiul i le-o fi luat, ca sa le puie bine, de teama sa nu le piarza dormind, si-l intreba. Vizitiul raspunse ca, Doamne fereste! nu i le-a luat el. Acum intelese ca vreun fur i le-a sters si se intrista, nevoie mare.

Asa suparat, porunci de inhama caii la butca si porni. El nu stia ca cine sa i le fi luat, si n-avea pe cine apuca de ele. Si mergand el asa si ciudindu-se si framantanduse de mahnire, se gandea ca se sa raspunza el imparatesei, cand l-o intreba de inele. Nu-i venea lui, vezi, o data cu capul, sa-l creaza nestine ca este neharnic, mototol si adormit.Tocmai pe cand parerea de rau il ajunsese si mai si decat pana aci, erau trecand printr-o padure mare si deasa. Dodata auzi niste balauri de lautari tragand din viori, de gandeai ca mananca foc, si din ce in ce se apropiau. Nu trecu mult si iata ca lautarii trecura pe langa butca lui Fat-Frumos, tot cantand, si-i detera buna-ziua.Fat-Frumos le multumi si prinse a-i intreba:

- Dara de unde veniti, bre, oameni buni, si unde va duceti?Lautarii raspunsera:
- Ne ducem sa cantam la nunta imparatesei tale.
- Cum sa cantati la nunta imparatesei mele? intreba Fat-Frumos, caruia ii sari inima de frica.
- Apoi, sa vezi dumneata. Un imparat din vecinatate, vazand ca este atata diastima de vreme de cand ai plecat si nu te-ai mai intors s-a sculat cu oaste asupra imparatiei tale, ca sa sileasca pe imparateasa a lua de sot pe fiul sau. Imparateasa s-a impotrivit foarte, si de doua ori s-au lovit ostile si de doua ori acel imparat a fost biruitor. In cele din urma, nici imparateasa nu mai tragea nadejde c-o sa te intorci. Si de mila, ca sa nu se mai prapadeasca orasele si satele si atata sumedenie de oaste, s-a induplecat a asculta cererea imparatului, si maine le este nunta.

- Cum se poate una ca asta?
- Iaca, se poate si se prea poate. Dara fiindca te intorci, si daca voiesti sa ajungi inaintea nuntii, lasa-ti butca sa vie pe urma, si tu aideti cu noi.Fat-Frumos n-astepta sa-i mai zica inca o data. Se dete binisor jos din butca, si porni cu lautarii la drum. Unul din lautari il lua in carca, si cand isi facu vant, se arunca drept in slava cerului, si mergea ca vartejul. Ar fi voit el sa mearga ca gandul, dara ii fu teama sa nu plesneasca fierea in Fat-Frumos.Odata incepu Fat-Frumos sa strige:
- Stai, ma, sa-mi iar caciula, ca mi-a cazut din cap.
- Ce stai dumneata de vorbesti? Las-o incolo, la nevoile, caciula, ca ea acum o fi cale de sase luni de departe, sa mergi cu piciorul pana acolo, unde a cazut ea.Si mai merse ce mai merse si se coborara la scara palatului imparatiei sale.

Aci daca ajunse, imparateasa si toti boierii si toata oastea iesira intru intampinarea lui. Dupa ce-si dara bun-gasit si bun-venit, ii povestira cum imparatul vecin s-a sculat cu razboi asupra lor, cum oastea lui a spart oastea imparatiei lui de doua ori, si cum se gatesc pentru a treia lovire.Apoi imparateasa ii spuse ca ea a facut acele mestesuguri cu lautarii, ca sa-l aduca mai curand, ca stie cum a pierdut inelele si ce-a patit.Pe cand vorbeau inca, iaca un curier ca se infatiseaza inaintea lor si da imparatesei inelele cu pricina si imparatului caciula ce-i cazuse din cap.Ea ii spuse ca doi din acei lautari ce a vazut el in padure a avut porunca: unul sal aduca pe dansul, si altul inelele.

Imparatul se veseli o toana; dara era suparat foarte cum de sa indrazneasca vecinul lor imparat sa se scoale cu razboi asupra imparatiei sale.Si auzind gloatele de venirea lui Fat-Frumos veneau droaie sa se scrie la oaste. Se sculara, deci, cu mic cu mare, si facu oaste ca frunza si ca iarba. Fat-Frumos le tocmi si le invata cum sa mearga la razboi. Si-l ascultau gloatele, ca-l iubeau nevoie mare. D-apoi boierii? Nu se lasau nici ei mai prejos. Vezi ca si el era drept, indurator si viteaz.Pornind la razboi cu o sila asa de mare si de grozava sparse imparatia vecinului lor cutezator. Prinse in razboi si pe acel imparat vrajmas, impreuna cu fiul sau, si ii aduse de-i taiara dinaintea imparatesei.Apoi intinzand coprinsul sau si asupra acelei imparatii si mai puind la cale toate cum sa ajunga supusii sai sa fie fericiti, se puse pe trai, si traira veac de om nesuparati de nimeni.Iara eu incalecai p-o sea si v-o spusei dumneavoastra asa.

Tugulea, fiul unchiasului si al matusei de Petre Ispirescu

A fost odata un mos si o baba. Ei erau saraci de n-aveau dupa ce bea apa. Cand malai aveau, n-aveau sare; cand aveau sare si malai, n-aveau leguma. Traiau si ei de azi pe maine. Ei aveau trei copii, trentarosi si nespalati, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai istet decat cei doi mai mari, dara era olog de amandoua picioarele. El se numea Tugulea. Ei se invecinau cu Zmeoaica pamantului. Aceasta zmeoaica era asa de rea, incat nimeni din vecinii ei n-avea pace de dansa. Ea le calca mosiile si le facea fel de fel de neajunsuri.

La nasterea lui Tugulea, cand a venit ursitoarele, s-a intamplat sa fie p-acolo si Zmeoaica pamantului. Ea auzise cum il ursise si, de pizma, mai in urma, ii lua vinele si d-aia era el olog. Din acesta pricina, si fiind si saraci, unchiasul cu matusa si copiii lor ajunsera de rasul tuturor megiasilor din sat. De bietul Tugulea insa radea si chiar fratii lui. Dupa ce se mai marira copiii, Tugulea zise intr-o zi ma-sii, fata cu fratii sai:
- Mama, am auzit ca dumneata ai un frate bogat, care locuieste in alt sat. De ce nu te duci la dansul sa ceri o martoaga de iapa, pe care sa iesim si noi la vanat, ca mi s-a urat clocind acasa pe vatra?
- Ia nu mai trancani si tu de acolo, Tugulea ologu, ii zisera fratii razand, mai bine mama noastra sa se duca la unchiul sa ceara pentru noi doi cai, caci noi suntem vrednici a incaleca si descaleca.

Tugulea inghiti rusinea, pleca capul in jos si tacu. Muma, tot muma. Se duse la frate-sau si ceru doi cai pentru fratii cei mari si o iapa pentru Tugulea. Frate-sau ii dete bucuros, mai cu seama de mila pentru Tugulea, ca sa poata umbla si el. Nu mai putura de bucurie fratii cand le aduse ma-sa caii. Tugulea nu se putea mangaia pentru ca era olog si nu stia cum sa faca sa se inzdraveneasca. Dupa cateva zile Tugulea zise ca ar dori sa mearga si el cu fratii lui la vanatoare. Rasera fratii de el. Apoi daca se ruga si ma-sa de ei, il luara si pe dansul. Se gatira si plecara. In padure se mirau fratii cum face Tugulea de nimereste asa de bine vanatul pe care punea el ochii. Nici o sageata nu se ducea in vant degeaba. Toate intrau in carne.

Trei zile si trei nopti zabovira la vanatoare. In a treia noapte, Tugulea visa un vis ce-i placu. Se facea ca el era intr-o gradina frumoasa, frumoasa ca un rai. El sedea acolo, intr-un colt, trist si mahnit ca nu putea umbla, sa se bucure si el de frumusetile acelei gradini. Pasarile cantau de se spargeau. Frunzele de pomi fasaiau de adierea vantului si florile raspandeau un miros de te imbata. Se uita cu jind la toate astea, caci nu putea sa se desfateze si el. Atunci ridicand ochii in sus, se ruga lui Dumnezeu sa-i ia viata mai bine, decat sa traiasca in asa ticalosie. Pe cand se facea ca se roaga, deodata i se arata dinainte o zana asa de frumoasa si de blanda, cum nu mai vazuse el in viata lui asa fiinta. Si se facea ca-l intreaba, zicandu-i:

- De ce te cainesti baietele si te amarasti?
- Cum nu m-as caina si nu m-as amari, zana a frumusetelor, se facea ca zise el, iata sunt olog, si din aceasta pricina am ajuns de batjocura tutulor baietilor din sat.
- Lasa, dragul meu, nu mai plange, ca ei nu stiu ce fac, se facea ca mai zise zana. Tu ai sa te tamaduiesti si o sa ajungi imparat.
- Nu-mi trebuie mie imparatie. Eu as fi bun bucuros, numai sa pot umbla. Dara asta n-o sa se poata, caci, uite, parca n-am vine in picioare.
- Ba o sa se poata, se facea ca adaose zana cu vorba apasata. Tu ai avut vine; dara ti le-a luat Zmeoaica pamantului de cand erai mic. Tine chimirasul asta. Cand vei fi incins cu el, ce vei voi, te faci, daca t-ei da de trei ori peste cap. Sileste-te deti ia vinele de la zmeoaica.

Lua chimirasul; dara cand ridica ochii si voi s-o intrebe cine era ea, de are mila de dansul, ia pe zana de unde nu e! Parca intrase in pamant. Iara el o data se destepta. Se pomeni cu chimirasul in mana. Se incinse cu el, se dete de trei ori peste cap, gandind sa se faca o pasare, si indata se facu. Se dete iara de trei ori peste cap si se facu om la loc. Cat p-aci sa se piarza de bucurie, dara se stapani. Incinse chimirul pe piele ca sa nu se vaza si se feri d-a spune fratilor ceva. Pasamite, zana aceea era ursitoarea lui cea buna.

Dupa ce se facu ziua, se intoarsera cu fratii lui la bordeiul lor, si adusera multime de vanat. Peste cateva zile plecara iara. Dand caii la pasune, fratii cei mari zisera lui Tugulea sa pazeasca el caii, caci dansii sunt obositi. Cum se culcara si adormira. Tugulea priponii caii, apoi, dandu-se de trei ori peste cap, se facu o albina si pleca inspre miazanoapte incotro sedea Zmeoaica pamantului. Dupa ce ajunse acolo, zbarn! in sus, zbarn! in jos, intra in casa zmeoaicei si asculta ce vorbea cu zmeii, ginerii sai, si cu zmeoaicele, fetele sale. Intre altele, auzi zicand zmeoaica batrana:

- Ia vedeti, fetelor, mai sade vinele alea ale lui Tugulea in cutia in care le-am asezat eu dupa soba?
- Mai sade, raspunse zmeoaica cea mica, azi le-am vazut, nu mai departe.
- Iaca, voi o sa va duceti la casele voastre, zise batrana cea zbarcita; sa stiti, sa va temeti de Tugulea asta, afurisitul; caci si mie mi-e frica de dansul, macar ca iam luat vinele. Tot de la dansele mai auzi Tugulea ca peste cateva zile are sa se faca nunta zmeoaicei celei mici, si pentru veseliile de nunta trebuindu-le vanat, zgripsoroaica scofalcita imparti pe fiecare din gineri pe unde sa vaneze. Ii fu destul pentru asta data ca auzise si atat.

Cand se intoarse la fratii sai, incepuse a intra alba in sat.
- Sculati, fratilor, le zise el, ca iata ne-a luat ziua de pe urma.
- De ce ne-ai lasat sa dormim atat de mult? ii zisera fratii, dojenindu-l. El tacu din gura. Se sculara ei si plecara dupa vanat, apoi se intoarsera acasa. Tugulea acum se culca afara in toate noptile, si tot planuia cum sa faca sa-si ia vinele. El se ducea mereu pe la zmeoaica, fara sa stie cineva, si pandea vreme cu prilej cand sa-i vie bine sa-si ia vinele. Intr-o seara se facu musca, intra pe cos in camara unde era cutia cu vinele, pe cand zmeoaica nu era acasa; aci daca intra se facu om, lua vinele din cutie si le puse la picioarele lui. Cum le puse, se lipi, parca fusese acolo de cand lumea. Se facu iara musca si pleca acasa.

A doua zi, noaptea, trebuia sa mearga zmeii la vanat pentru nunta. Tugulea se duse mai intai in calea zmeului celui mai mare. Cand se apropie de el, calul zmeului incepu a sforai; dara zmeul ii zise:
- De! cal de paraleu, ca doara nu va fi adus cioara osciorul si vantul perisorul lui Tugulea pe aici, caci vinele lui sunt la soacra-mea dupa soba.
- De unde stii tu asa bine? ii zise Tugulea. Da-te jos sa ne vedem si sa ne luptam. Zmeul, cum il vazu, ingheta sangele intr-insul. Se apucara la lupta in buzdugane, dara Tugulea cum aduse buzduganul sau si lovi pe zmeu, ii lua mirul, apoi ii taie capul, ii lua calul si armele si pleca inaintea zmeului celui mijlociu. Asemenea ii facu si lui. Apoi pleca inaintea zmeului celui mic.

Dupa ce se intalni cu zmeul cel mic, se lua la lupta si cu dansul. Se batura intai in buzdugane, buzduganele se sfaramara; se luptara cu sulitele, acestea se rupsera; se apucara apoi in sabii, a zmeului se franse. Dupa aceea se luara la lupta dreapta, se luptara ce se luptara si, infrangand pe zmeu, ii taie si lui capul. Ii lua si lui armele si calul si pleca acasa cu dansele. Cand ajunse se crapa de ziua; lega caii si puse bine armele zmeilor. Apoi scula pe frati sa mearga la vanat. Cand vazura fratii caii se minunara. il intrebara, dara el nu voi sa le spuie nimic, zicand ca nu stie. Incalecara fratii pe caii zmeilor si pornira. Tugulea insa incaleca pe calul zmeului celui mic, caci era mai vanjos. Zmeoaica, vazand ca intarzie ginerii, zise fiicelor sale:

- Asta nu e lucru curat. Ia vedeti vinele lui Tugulea sunt ele unde le-am pus eu?
- Ba nici ca cat, ii raspunsera fetele, dupa ce cautara.
- Barbatii vostri trebuie sa fie rapusi. Tugulea a facut pozna. Duceti-va in padure pe unde are a trece el si faceti precum v-am zis.

Tugulea, trecand cu fratii sai prin padure, vazu o vie cu struguri. El simti ca asta nu poate sa fie lucru curat. Cum de nu mai vazuse el asta vie in padure? Frate-sau cel mai mare vru sa ia un strugure. Tugulea il opri. Apoi descaleca, scoase palosul si incepu a taia la vite. Deodata incepu a curge din vitele taiate niste sange negru ca pacura. Fratii se mirara de aceasta. Apoi, incalecand ei, pornira. Mersera ce mersera si dete peste o livede cu pruni. Tugulea nu lasa pe fratele cel mijlociu sa ia prune, ci facu ca si la vie, si din prunii taiati curse iara sange. Dupa ce mei merse, dete peste o fantana. El stia ca prin acea padure nu era nici o fantana. Nu lasa pe frati, sa bea apa. Ci luand sulita, intepa fundul fantanei de mai multe ori, si deodata incepu a galgai un sange mohorat si cu rea duhoare. Galgaia ca dintr-o vaca. Acestea erau fetele zmeoaicei, care voiau sa otraveasca pe Tugulea, feciorul mosului si al matusei. Mergand ei impreuna, Tugulea zise fratilor sai:

- Ia uitati-va, fratilor, de vedeti ce este, ca nu stiu ce ma dogoreste.
- Ce sa fie! raspunsera fratii uitandu-se, iaca un norisor rosu, vine dupa noi ca vantul.
- Aia este zmeoaica batrana, mai, zise el. Vine dupa mine. Voi imprastiati-va care incotro si va duceti acasa, ca sa nu va aflati in calea ei, caci va face mici farami. Dupa ce se despartira, Tugulea intra intr-o pestera sa se adaposteasca pana va trece zmeoaica. Urgisita de zmeoaica, unde venea, mare, venea turbata de manie, trecu ca fulgerul pe langa pestera si apuca inainte, ca nu vedea cu ochii de catranita ce era.

Tugulea indata iesi din pestera, incaleca si pe ici ti-e drumu. O lua la sanatoasa inapoi spre rasarit si merse, si merse, pana ajunse la curtea unui imparat care de douazeci de ani lucra un zid nalt foarte, ce cadea inspre partea mosiei zmeoaicei, nici el, vezi nu avea pace de dansa, si tocmai atunci il ispravise. Cum ajunsese acolo Tugulea, spuse imparatului ca omorase pe ginerii si pe fetele zmeoaicei. Apoi ii zise sa dea porunca grabnica la toti fierarii ca sa-i faca indata o maciuca de fier mare cu care sa omoare si pe zmeoaica batrana. Imparatul priimi bucuros sa faca Tugulea orice o sti el numai sa se scape de blestemata de zmeoaica.

Tugulea puse de facu o gaura in mijlocul zidului cetatii, apoi porunci si se aduse o gramada de bucati de lemne, carora le dete foc in mijlocul cetatii; in acel foc puse maciuca de fier ca sa arza sa se faca rosie.
Zmeoaica, dupa ce alerga intr-o parte si intr-alta si nu gasi pe Tugulea, mirosi ea ca trebuie sa fie la imparatul cel cu zidul mare. Se intoarse si sa te tii, parleo! intrun suflet ajunse, cazand langa zid de osteneala si amaraciune. Apoi se scula cum putu si vru sa sara peste zid. Sari, insa in sec. Daca vazu ca-i este peste putinta a sari pe dasupra zidului, se urca pana la gaura ce o facuse Tugulea si incepu a sorbi, voind sa inghita totul ce era in cetate.

Imparatul si oamenii din cetate se pareau a fi scrisi pe parete, atat ii inmarmurise frica. Tugulea nu-si pierdu cumpatul ci, cu maciuca rosie ca focul si tiind-o de coada, merse la gaura. Cand sorbi o data zmeoaica, trase maciuca arsa tocmai in inima. O data racni zmeoaica zicand:
- M-ai mancat fripta, Tugulea! si muri pe loc. Imparatul, boierii si locuitorii acelei imparatii multumira lui Dumnezeu ca i-a scapat de zmeoaica, de fetele si de ginerii ei, caci multe rele le faceau; iara mantuitorului lor ii zisera: "Tugulea viteazul si inteleptul". Dupa aceea, imparatul ridica pe Tugulea la mare cinste. Tugulea trai acolo catva timp ca in sanul ma-sii. Dara niste zavistiosi de boieri baga in inima imparatului frica ca Tugulea odata, odata are sa-i ia tara. Cum auzi unele ca acestea, imparatul se gandea ce mestesug sa faca ca sa scape de el. In sfarsit asculta povetele celui mai pizmataret din boierii cei batrani. Trimise si chema pe Tugulea. El veni.

- Tugulea viteazul, zise imparatul, Sfatul imparatiei mele a gasit cu cale sa te duci la imparatul stririlor, in petit, sa-i ceri fata pentru mine.
- Daca Sfatul imparatiei a gasit cu cale, eu sunt gata sa ma supui, raspunse el.
- Apoi pe cand hotarasti ziua plecarei?
- Cand ar fi dupa mine, si maine.

Ii gatira cartile ce trebuia sa le duca Tugulea, ii dete bani si porni, dupa ce isi lua ziua buna de la imparat si boieri, iara gloatele il petrecura pana afara din cetate si se uitara dupa dansul pana nu-l mai zarira. Tugulea se duse mai intai de se intalni cu fratii lui. Le spuse si lor cum a omorat pe zmeoaica cea batrana, apoi le facu cunoscut si treaba cu care l-a insarcinat imparatul. Le dete si lor nitei bani ca sa-i duca parintilor, apoi se imbratisara si plecara. Fratii lui Tugulea incepuse a se uita la el cam chiondoras. Ei nu se puteau invoi cum de Tugulea sa ajunga sa le faca lor rusine. Ei mai mari si sa ramaie mai pe jos decat el, ca niste bobleti. Ducandu-se Tugulea la treaba lui, intalni in cale pe un om care striga ca moare de foame. Se apropie de dansul sa vaza ce fel de om este acela. Cand, ce sa vaza? un om ca toti oamenii umbla dupa sapte pluguri ce ara si din gura nu mai tacea.

- Ce voinic mare esti tu, omule, de mananci brazda de sapte pluguri si tot strigi ca mori de foame? il intreba Tugulea ca p-un prieten.
- Eu nu sunt voinic, raspunse flamandul, ci voinic este Tugulea, feciorul mosului s-al babei, care a omorat pe zmeoaica, pe fetele si pe ginerii ei.
- Eu sunt acela, ii zise Tugulea.
- Daca esti tu, ia-ma si pe mine cu tine, ca poate ti-oi prinde bine la ceva.

Il lua si plecara. Dupa cateva zile de calatorie, dete peste un alt om, in gura caruia curgea apa de la noua fantani si tot striga ca moare de sete. Il intreba si pe acesta ca si pe flamand. Si daca capata un raspuns care semana cu al flamandului, il lua si pe acesta cu sine, si pleca mai departe. Se duse, se duse si iara se mai duse. Iara cand fu sa treaca niste munti, intalni un alt om, cu doua pietre de moara de picioare, care sarea din munte in munte si cand fugea, iepurele pe spinare netezea, si striga ca n-are loc unde sa fuga. Tugulea il intreba ca si pe ceilalti, iara omul raspunse tot ca ei. Il lua si pe acesta si porni inainte cu Dumnezeu. In calea lor mai intalni un om cu o mustata alba si cu alta neagra, imbracat cu noua cojoace si striga ca moare de frig, desi era pe la namiezi si soarele ardea ca in luna lui cuptor. Dupa ce il intreba si el voi sa mearga cu dansul, Tugulea il lua si pe acesta, si inainte, tot inainte si inapoi nu se uita. Merse ce mai merse si, cand fu pe la amurgit, intalni un om care se uita in sus cu un arc in mana. Tugulea il intreba:

- Da' ce faci acolo, omule?
- Ce sa fac, raspunseel, iaca un tantar a ajuns tocmai la vantul turbat si voi sal dobor d-acolo cu sageata mea.
- Voinic trebuie sa fii, omule, ii zise Tugulea, daca tu poti sa vanezi un tantar pe care noi nu-l vedem.
- Ce are a face! Voinic este Tugulea, fiul mosului si al babii, care a omorat pe zmeoaica cu fetele si cu ginerii ei cu tot, zise omul.
- Eu sunt, raspunse Tugulea.
- Daca esti tu, ia-ma si pe mine cu tine, ca poate ti-oi prinde bine la ceva.

Dupa ce mai merse ce merse, ajunse in niste vai foarte frumoase de unde se intindea niste munti impodobiti cu copaci si cu o verdeata care desfata inima, si acolo dete peste un om, care nu stiu ce tot bombanea el din gura si cand ameninta cu toiagul ce tinea in mana, pe data se facea cate o suta de pasarele. Apoi daca il intreba Tugulea cu ce vitejii face el minunile astea, el raspunse ca Tugulea este viteaz care a facut atatea si atatea voinicii. Afland omul ca vorbea cu Tugulea, s-a luat si el dupa dansul, ca si ceilalti. Si merse cu totii, merse, merse ca cuvantul din poveste ce d-aci inainte se gateste, si pe unde ajungea intreba de imparatul stririlor. Pe la cetati si sate, pe unde maneau ei noaptea, toti ii conaceau si ii gazduiau cand auzeau de numele lui Tugulea. Iara cand fu intr-un a din dimineti, zarira turnurile cetatii unde locuia imparatul stririlor. Intinsera piciorul la drum si cand era inde seara, ajunsera si ei la portile cetatii.

A doua zi se sculara, pe ochi mi se spalara, se imbracara, se scuturara si pe Domnul laudara, ca le-a ajutat de au ajuns vii, nevatamati. Spuse Tugulea tovarasilor sai pentru ce a venit, iara ei raspunsera ca daca imparatul nu va voi sa-i dea fata de buna voie, apoi o vor lua-o ei cu nepusa in masa, ca doara nu sunt ei de florile marului cu Tugulea viteazul. Dupa ce a dat imparatului cartile ce adusese Tugulea, acel imparat ii zise:
- Sunt gata a-ti da fata, daca imi vei savarsi cu bine slujbele cu care am sa te insarcinez; iara de nu, unde iti stau picioarele iti va sta si capul. Aceasta sa o stii. Iti dau soroc pana maine sa te gandesti, daca te incumeti ori ba.
- Ma incumat, luminate imparate, ii raspunse Tugulea. Porunceste.
- Pana maine dimineata sa-mi mananci noua cuptoare de paine, ii porunci imparatul.
- Sa se puie la cale coacerea lor cat mai curand, raspunse Tugulea. Hotarara cand sa vie sa inceapa a manca. Se pusera si paznici care sa ia aminte. Pe seara venira cu totii. Apoi uitandu-se la Flamandul, Tugulea ii zise:
- Sa te vedem, nene Flamandule.
- Las' pe mine, raspunse acesta. Luati-va cate o paine, ca sa aveti si voi ceva gustarica.

Si incepand a arunca cate zece paini in gura si a le inghiti, sfarsi cuptoarele pana la miezul noptii. Parca arunca dupa spate. Mai aduna si codriceii ce mai ramasesera de la tovarasi, ii inghiti si pe acestia si incepu a striga:
- Mor de foame! mor de foame! Strejarii, care ramasera ca niste bostromengheri, uitandu-se cum piereau painile, se dusera de spuse imparatului despre cele intamplate. Se minuna si imparatul. Apoi zise sa-i aduca noua buti de vin si porunci lui Tugulea sa le bea pana in ziua. Tugulea zise Setosului:
- Pe dansele, nene Setos.
- Numai atat? intreba el. Trase cepurile la cateva buti dodata, si pe toate le inghitea de parea ca intra vinul in pamant. Dupa ce le ispravi, incepu si el a striga:
- Mor de sete! mor de sete! Imparatul incepu a se ingrijura cand ii spusera strejarii cele ce se intamplara si incepu a incalzi cuptorul cel mare cu noua cara de lemne. Dand porunca lui Tugulea a intra in cuptor, el se uita la Frigurosul si-i zise:
- A venit si vremea ta, nene Mustatio.
- Cum o sa va pui sa faceti nitele cuie, clantanindu-va dintii! raspunse el. Si in adevar, cum ajunse la cuptor, carele era rosu ca para focului, puse mana pe mustata lui cea alba, smulse cateva fire dintr-insa si le arunca in cuptor. Deodata la gura cuptorului se facu bruma. Apoi intrara in cuptor toti megiasii lui Tugulea cu dansul impreuna si incepura a striga ca le degera.

Cand veni imparatul si vazu, se lua de ganduri cu Tugulea asta nazdravanu. Si cerand ei, imparatul porunci de mai aduse noua cara de lemne, le dete foc, dara parca ardea pe gheata. Imparatul acela avea o patirca de fata slujitoare, care se lua in goana cu ogarii. Porunci lui Tugulea sa tramita si el pe cineva din ai sai ca impreuna cu fata sa se duca la Fantana Ielelor, sa aduca cate doua urcioare de apa. Daca omul sau va veni inainte, ii va da pe fie-sa; iara daca slujitoarea lui va veni mai-nainte, sa stie ca pe toti megiasii lui ii pune in teapa si pe dansul intr-una mai sus decat pe toti. Tugulea priimi. Apoi uitandu-se la sotul sau cel cu pietrele de moara de picioare, ii zise:

- Ce zici tu, veriscane, umflam noi fata, ori ne odihnim in varful tepelor?
- Sa cercam si noi, poate ca vom lasa frigarile alea pe seama imparatului. Omul cu pietrele de picioare si fata fugatoare pornira impreuna, fiecare cu cate doua urcioare, si aide, aide, de vorba, ajunsera la Fantana Ielelor. Aci, fata umbla cu smecherii. Si cum era si cam nurlie, maglisi pe omul cu pietrele de picioare si il indupleca sa se puie cu capul in poala ei, pana s-or mai odihni nitel, si sa-i caute in cap. Tot cautandu-i in cap, el adormi. Fata cum il vazu ca adormi bine, lua o capatana de cal uscata ce era acolo alaturea, ii puse capul binisor pe dansa, ii varsa urcioarele lui, ia p-ale ei si o pleca la sanatoasa. Nici drumul ei, nici picioarele ei.

Tugulea cu ai sai sta pe o magura si se uita inspre locul de unde trebuiau sa vie cei trimisi sa aduca apa. Cand, vede pe fata. Unde venea, mare, venea ca vantul. Omul nu se vedea, nu se auzea. Atunci zise sagetatorului celui dibaci:
- Ia te uita, fartate, de vezi ce face megiasul nostru.
- Doarme cu sforaitele, raspunse acesta, cu capul pe o capatana de cal mort si uscata. Unde intinde arcul, dadu drumul sagetii, si tranc! drept in capatana de cal lovi, de sari cat colo de sub capul omului. Acesta odata sari in sus, si ia pe fata de unde nu e. Umplu urcioarele numaidecat. Apoi ca gandul porni sarind cate zece conace dodata; ajunse pe fata tocmai la poarta palatului si, trecand pe langa dansa, ii sparse si urcioarele cu pietrele de la picioarele lui. Cand duse urcioarele sus la imparatul, acesta intreba:
- Dara fata unde a ramas?
- Vine pe urma, ii raspunse Tugulea.

Ajungand si fata si mergand si dansa la imparatul ii spuse toata siritenia. Imparatul toata noaptea n-a putut sa doarma, framantandu-se de ganduri. A doua zi, unul din sfetnici, care stia pasul imparatului, veni si-i spuse ce sa mai zica lui Tugulea sa mai faca. Placu imparatului sfatul si, chemandu-l, ii zise:
- Tuguleo, mi-ai facut tot ce ti-am poruncit, inca o slujba mai cer de la tine si apoi pace.
- Porunceste mai degraba, imparate, caci poate sa se supere imparatul ce m-a trimis de atata zabava, si aceasta n-as voi-o nici in ruptul capului.
- Sa-mi faci sa nasca intr-o noapte 50 de femei sterpe!
- Ce mai treaba! zise Tugulea. Sa se aduca numaidecat la fata locului. Porunci imparatul de aduse cincizeci de femei si le-a bagat pe fiecare in cate o camara. Tugulea ridica ochii catre vrajitor si zise:
- Arata, Invatatule, ce poate toiagul tau cel plin de vraji.
- Putea imparatul sa dea porunci mai grele de facut; aceasta este jucarie, raspunse el.

Si intrand in camarile femeilor, bomboni la fiecare cate ceva din gura, si pe fiecare le lovi usor cu toiagul pe spinare, apoi iesi. Una dupa alta ele nascura pana dimineata. Cand veni imparatul a doua zi si auzi oracaitul copiilor de-i impuiase urechile, se lua cu mainile de par si pleca indata. Cand sa paseasca pragul portii de la aceste case, ca sa se duca la palatul lui, vrajitorul il atinse si pe dansul cu toiagul, si indata se pomeni cu cativa boboci de rata macaind dupa dansul. Rasera si imparateasa si sfetnicii cand vazura pe imparatul cu bobocii dupa dansul. Iara el se spaimanta de poznele ce facuse Tugulea si, nemaicutezand sa-i mai dea vreo porunca, otari sa-i dea fata. Dupa ce se pregatira tot ce trebuia de drum, Tugulea lua pe fata imparatului si porni, petrecandu-i imparatul cu toata sila lui, cu trambite si cu buciume, cu tobe si cu surle pana afara din cetate.

Si luandu-si ziua buna de la imparatul, Tugulea isi cata de drum, lasand pe fiecare din megiasii sai pe la locurile de pe unde ii luase. Mergand el, baga de seama ca fata imparatului stririlor era trista. Iara daca o intreba care sa fie pricina de sta trista, ea ii raspunse:
- Sunt in stare sa-mi fac seama singura, daca voi cadea in mana imparatului celui ce te-a trimis pe tine, si nu m-ai lua tu. Ii placu lui Tugulea vorbele astea si ii mersera tocmai la inima. N-avea insa ce face. Trebuia sa se tie de cuvantul ce dase celui ce l-a trimis. Pe drum vazu un vultur. Tugulea trase o sageata din tolba, o aseza la arc si il lua la ochi. Vulturul ii zise:
- Nu da, Tugulea viteazu, ca mult bine ti-oi prinde cand vei fi in nevoie si te vei gandi la mine. Tugulea il lasa si pleca inainte. Ajungand intr-o padure mare si innoptand, a mas acolo. Facu un foc mare si se puse a se odihni. Cand fata, dodata, striga speriata:
- Ursul! Tugulea, de unde sedea si incepuse a atipi langa foc, o data sari drept in sus, puse mana pe arc si pe palos; cum vazu ursul, il lua la catare cu o sageata. Ursul insa statu locului si incepu a striga:
- Nu ma omori, Tugulea viteazul, ci mai bine scoate-mi steapul ce mi-a intrat in laba, ca mult bine ti-oi prinde si eu cand vei fi vrodata in nevoie si te vei gandi la mine.

Tugulea se opri, iara dupa ce veni ursul la dansul, se cazni pana ce ii scoase steapul, apoi il lega la buba si ursul pleca mormaind de unde a venit. A doua zi, pornind dis-de-dimineata, a mers toata ziua. Cand era insa pe la scapatatul soarelui, ajunse si el la imparatul ce-l trimisese. Cum ajunse, ii infatisa pe fata imparatului stririlor. Imparatul, cum vazu pe Tugulea, intra in grozile mortii. El il credea pierit. Apoi priimi cu mare cinste pe fata si-i pregati pentru dormit camara unde dormea ma-sa. Lui Tugulea ii dete si lua o camara in palaturile imparatesti. Apoi spuse imparatului tot ce pati pana ce ii aduse fata. Peste noapte, imparatul tinu sfat. El zise sfetnicilor sai:

- Ce socotiti, boieri dumneavoastra, sa facem cu Tugulea asta? El ne-a scapat de neaga-reaua aia de zmeoaica si de ai sai. Acum nu care cumva sa-i vie pofta sa si domneasca? Si atunci, ce ne facem noi? O sa se verse sange peste sange si cand, in cele de pe urma, tot el, pare-mi-se, o sa biruiasca.
- Nu te teme, imparate, zise sfetnicul cel pizmataret, ne curatam noi de el, numai sa poruncesti cuiva sa-l otraveasca, ori sa-l puie bine.
- Ce stai dumneata de vorbesti? zise alt sfetnic; cu otrava se rasplateste cel ce a facut atatea slujbe si ne-a scapat de nevoia ce era pe capul nostru?
- Ai dreptate, raspunse un al treilea sfetnic; eu dau cu parerea ca cinste imparateasca sa se dea lui Tugulea si sa se aseze in trebile imparatiei cele mai inalte, sa se radice la rangul de boier din doisprezece. Mai zisera unii una, altii alta, dar nicicum nu se intelegeau, din pricina pizmataretului de boier.

- Eu socotesc, raspunse imparatul taindu-le cuvantul, ca ar fi cu dreptul ca el sa ia de nevasta pe fata imparatului stririlor ce o aduse acum; caci el si-a pus viata in primejdie de a adus-o. Desi imi place prea mult de mi se scurg ochii dupa o asa bucatica gingasa, dara ma lipsesc de un asa odor si-l las pe seama cui mi l-a adus. Apoi, dupa ce il voi darui imparateste pentru slujbele ce a facut mie si locuitorilor imparatiei mele, sa-l poftesc a se duce la tara lui. Astfel putem scuti pe biata saracime de varsarea de sange, caci nu crez eu ca un viteaz ca dansul sa se cerce a se atinge de drepturile mele ramase de la mosi, de la stramosi. Numai sa intrebam si pe fata, daca vrea sa-l ia de barbat.
- Intelepteste ai grait, imparate, raspunsera cea mai mare parte din sfetnici, si judecata mariei tale va fi placuta si lui Dumnezeu. A doua zi, imparatul chema pe Tugulea si pe fata de imparat in divanul cel mare, si le spuse ce a gasit cu cale Sfatul imparatesc. Fata imparatului raspunse:
- Sa-ti dea Dumnezeu ani multi, imparate, si sa domnesti cu pace. Asa mi se pare si mie a fi dupa dreptate. Eu insami era sa ti-o spui, daca n-ai fi voit sa cunosti. Cand o imparatie are parte de un stapanitor asa de drept si nepartinitor, ferice de noroadele din imparatia aceea.
- Vazui si eu, imparate, o judecata dreapta in viata mea, zise si Tugulea. Si fiindca tu imi dai fericirea, bratul meu este inchinat imparatiei tale. Cand va cadea vro pacoste pe capul norodului tau, gandeste-te ca este pe lume un Tugulea care va fi gata a-si varsa sangele pentru tine si pentru tara ta.

Apoi Tugulea, dupa ce priimi si daruri imparatesti, peste cateva zile porni cu logodnica lui, gandul fiindu-i sa mearga a-si mai vedea parintii. Si intr-acolo si porni. Cand a plecat Tugulea de la curtea imparateasca, imparatul cu ai lui l-a petrecut cu cinste imparateasca pana la hotar. Si despartindu-se, isi luara ziua buna unii de la altii. Fata si Tugulea parca zbura, iar nu mergea, de bucurie ca le implinise Dumnezeu dorinta. Si mergand, ajunsera la locul de intalnire cu fratii sai, pe cand soarele era in cruci. Cand vazura fratii pe Tugulea cu o logodnica mai frumoasa decat florile si mai alba decat spuma laptelui, ii pusera gand rau. Pana a nu se culca, ei se furisara de Tugulea, se dara mai cat colea si incepura a planui, cum sa faca sa se scape de el.
- Noi acum o sa fim de ras in sat, pe langa fratele nostru, zise cel mijlociu.
- Sa rapunem pe Tugulea, zise fratele cel mai mare. Tu sa-i iei calul si eu nevasta. Cum planuira, asa si facura. Peste noapte se sculara si cu o mana tremuranda taie pe Tugulea, ii ia fata si calul si o rup d-a fuga; si fugi, si fugi, pana ce, cand se crepa de ziua, era aproape de satul lor. Fata unde se puse pe un plans de nu o putura mangaia cu nici un chip.
- Noi suntem intelesi, ii zisera fratii. Sa stii ca te omoram si pe tine, daca ne vei spune ca noi am ucis pe Tugulea.

Ajunsera la parintii lor. Cand auzira parintii lui Tugulea ca a fost ucis intr-o bataie cu niste zmei, dupa cum ii spusera fratii, plangeau si lemnele si pietrele de mila lor. Nu puteau ei face sa li se usuce lacramile de la ochi, fereasca Dumnezeu. Si se tanguiau si se boceau, de nu se mai puteau astampara. Fata plangea si ea, biet, infundat, caci nu cuteza sa dea grai din gura ei. Tugulea scapase cu o scanteie de viata, caci fratii nu-l omorase de tot. Cand a fost dat ei cu sabia, le-a tremurat mana de frica si nu i-a retezat capul. El, viindu-si nitel in simtiri, si neputandu-se scula, a inceput a geme de durere si urgie, mai cu seama cand vazu ca nu era langa dansul nici fata, nici calul. Si gandindu-se la tristea lui si la biata fata pentru care nu stia ce o sa pata si ea din mana fratilor lui, isi aduse aminte de vultur si de urs.

Nu trecu mult si se pomeni cu vulturul la capul lui. Si pe cand ii spunea ce pati, odata se auzi prin padure glasul ursului: mor! mor! mor! Venea, nene, ursul, de duduia padurea, trosnea uscaturile pe unde calca si rapaia ramurile pe unde trecea. Vulturul cat p-aci era s-o ia la sanatoasa, dara daca vazu ca si ursul vine in ajutorul lui Tugulea, se lasa din zbor iarasi langa dansul. Abia mai putu Tugulea sa spuna si ursului ce pati. Apoi cu grai stins ceru nitica apa. Vulturul se repezi la fantana si-i aduse apa in gusa. Pana atunci zise ursului sai pipaie ranele, fiindca el nu e carnic, si sa-i aseze toate oscioarele la locul lor, de vor fi zdrobite. Cum ii aduse apa, Tugulea bau. Ursul zise vulturului:
- Ce vom face acum si noi pentru binefacatorul nostru, ca sa nu-l lasam sa moara?
- Sa-mi cauti doua citurele, raspunse vulturul, sa mi le legi de picioare, si ma voi duce ca gandul sa aduc leacuri pentru Tugulea de la apa Iordanului, unde sunt doua fantani cu apa vie si apa moarta, caci si el ne-a facut atata bine. Cauta ursul citurelele, le lega de picioarele vulturului si acesta zbura ca vantul inspre apa Iordanului si se intoarse ca gandul. Ursul nu se misca de la capul lui Tugulea. Cum veni vulturul, turna ursul apa moarta peste toate ranele si se inchega carnea, turna apoi de doua, trei ori, apa vie si se vindeca Tugulea de toate metehnele, ramaind cum l-a facut ma-sa, sanatos si intreg. Vazandu-se Tugulea voinic ca si mai-nainte, multumi vulturului si ursului, apoi le zise:

- Eu vaz ca m-ati iubit mai mult decat fratii mei. Nu mai am nimic pe lume acum. De azi incolo voi trai cu voi ca niste frati.
- Priimim bucurosi, raspunse vulturul. Dara cum vei putea trai departe de iubita ta si de soimuleanul tau?
- Daca nu este cu putinta, mai zise Tugulea, sa...
- Sa-ti tai cuvantul cu miere, raspunse ursul; dara trebuie sa fie cu putinta. Vulturul se va duce ca stafetar, sa afle ce este pe la fratii tai. Eu voi sedea cu tine si, cand va fi vreme cu prilej, vei merge sa-ti iei sotia si, de voiesti, vom conceni si pe fratii tai.
- Bune sunt povetele astea, adause Tugulea.

Se duse vulturul, afla toate intamplarile si se intoarse de spuse lui Tugulea ca sa faca ce o face mai curand, caci pe fata o silesc toti cu totul sa ia de barbat pe unul din frati, cu gand ca Tugulea este mort. Cum auzi Tugulea, porni cu tovarasii lui, vulturul si ursul, si peste cateva zile ajunsera aproape de casa lor. Asteptara pana insera si se dusera pe-ntunerec1 in curte. Intrand in curte, ursul incepu sa mormaie. Fratii iesira afara speriati si se lua dupa urs, ursul coti si se intoarse langa Tugulea. Intre acestea, fata ii lua armele de unde le pusese fratii si intampina pe Tugulea cu ele. Iara vulturul se repezi la cosar, unde era calul lui Tugulea care tot nicheza, ii dezlega capastrul cu ciocul, si el veni langa stapanu-sau. Ursul si vulturul isi luara ziua buna dupa ce-l vazura inarmat si plecara zicandui sa se pazeasca a nu cadea in capcana.
Dupa plecarea lor, Tugulea intra in casa, la parinti. Ei nu-l mai cunosteau. Dara fata, cu lacramile suroaie pe obraz, le povesti adevarata istorie a omorarei lui Tugulea.

Fratii lui Tugulea adunase pe toti megiasii, zicand ca a intrat ursul in sat. Cand venira si vazura pe Tugulea, ramasera ca batuti de Dumnezeu. Calul lui Tugulea sari si-i omori pe amandoi cu picioarele, apoi veni langa stapanul lui cel adevarat, lacrima si ii linse mainile. Cand auzira megiasii faptele cele proclete ale fratilor lui, zisera ca urgia lui Dumnezeu a cazut peste dansii, omorandu-i calul. Tocmai istorisea parintilor lui tot ce patise in pribegia lui Tugulea, cand deodata se auzi un zgomot in curte. Iesira sa vaza ce este. Ce ganditi ca mi-au vazut?

O ceata de ostasi. Capetenia ostasilor descaleca, se apropie si-i dadu niste carti imparatesti. Imparatul stririlor murise. Aceasta carte ce-i aduse era adiata imparatului. Caci bolnav fiind pe patul mortii, l-a fost intrebat sfetnicii si gloatele pe cine lasa imparat, pentru ca n-avea alti copii. Imparatul le-a fost raspuns ca mai vrednic nu cunoaste pe nimeni decat pe Tugu- lea. Atunci s-a scris adiata, s-a iscalit de imparat si de toata obstea. A doua zi, Tugulea a pornit la imparatia lui cu sotia si parintii sai. Cum ajunse acolo, veni stire ca este ales de imparat si la cetatea ce o scapase din urgia zmeoaicei, a fetelor si a ginerilor ei. Pasamite murise si imparatul d-acolo si nici el n-avea urmasi. Apoi Tugulea, unind amandoua imparatiile, se cununa cu fata, iubita lui, si facu o nunta de se duse vestea peste tot pamantul si ramase de povestit la urmasii urmasilor lor. Si domnira pana ce Dumnezeu voi cu ei. Iara eu:
Incalecai pe un lemn,
La bine sa va indemn;
Incalecai pe un cocos
Sa va spui la mos pe gros.

Tinerete fara batranete si viata fara de moarte de Petre Ispirescu

A fost odata un imparat mare si o imparateasa, amandoi tineri si frumosi, si, voind sa aiba copii, a facut de mai multe ori tot ce trebuia sa faca pentru aceasta; a imblat pe la vraci si filosofi, ca sa caute la stele i sa le ghiceasca daca or sa faca copii; dar in zadar. In sfarsit, auzind imparatul ca este la un sat, aproape, un unchias dibaci, a trimis sa-l cheme; dar el raspunse trimisilor ca: cine are trebuinta, sa vie la dansul. S-au sculat deci imparatul si imparateasa si, luand cu dansii vro cativa boieri mari, ostasi si slujitori, s-au dus la unchias acasa. Unchiasul, cum i-a vazut de departe, a iesit sa-i intampine si totodata le-a zis:

- Bine ati venit sanatosi; dar ce imbli, imparate, sa afli? Dorinta ce ai o sa-ti aduca intristare.
- Eu nu am venit sa te intreb asta, zise imparatul, ci, daca ai ceva leacuri care sa ne faca sa avem copii, sa-mi dai.
- Am, raspunse unchiasul; dar numai un copil o sa faceti. El o sa fie Fat-Frumos si dragastos, si parte n-o sa aveti de el. Luand imparatul si imparateasa leacurile, sau intors veseli la palat si peste cateva zile imparateasa s-a simtit insarcinata. Toata imparatia si toata curtea si toti slujitorii s-au veselit de aceasta intamplare.Mai-nainte de a veni ceasul nasterii, copilul se puse pe un plans, de n-a putut nici un vraci sa-l impace. Atunci imparatul a inceput sa-i fagaduiasca toate bunurile din lume, dar nici asa n-a fost cu putinta sa-l faca sa taca.

- Taci, dragul tatei, zice imparatul, ca ti-oi da imparatia cutare sau cutare; taci, fiule, ca ti-oi da sotie pe cutare sau cutare fata de imparat, si alte multe d-alde astea; in sfarsit, daca vazu si vazu ca nu tace, ii mai zise: taci, fatul meu, ca ti-oi da Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.Atunci, copilul tacu si se nascu; iar slujitorii detera in timpine si in surle si in toata imparatia se tinu veselie mare o saptamana intreaga. De ce crestea copilul, d-aceea se facea mai istet si mai indraznet. Il detera pe la scoli si filosofi, si toate invataturile pe care alti copii le invata intr-un an, el le invata intr-o luna, astfel incat imparatul murea si invia de bucurie. Toata imparatia se falea ca o sa aiba un imparat intelept si procopsit ca Solomon imparat. De la o vreme incoace insa, nu stiu ce avea, ca era tot gales, trist si dus pe ganduri. Iar cand fuse intr-o zi, tocmai cand copilul implinea cincisprezece ani si imparatul se afla la masa cu toti boierii si slujbasii imparatiei si se chefuiau, se scula Fat-Frumos si zise:

- Tata, a venit vremea sa-mi dai ceea ce mi-ai fagaduit la nastere. Auzind aceasta, imparatul s-a intristat foarte si i-a zis:
- Dar bine, fiule, de unde pot eu sa-ti dau un astfel de lucru nemaiauzit? Si daca ti-am fagaduit atunci, a fost numai ca sa te impac.
- Daca tu, tata, nu poti sa-mi dai, apoi sunt nevoit sa cutreier toata lumea pana ce voi gasi fagaduinta pentru care m-am nascut. Atunci toti boierii si imparatul detera in genuchi, cu rugaciune sa nu paraseasca imparatia; fiindca, ziceau boierii:
- Tatal tau de aci inainte e batran, si o sa te ridicam pe tine in scaun, si avem sa-ti aducem cea mai frumoasa imparateasa de sub soare de sotie. Dar n-a fost putinta sa-l intoarca din hotararea sa, ramanand statornic ca o piatra in vorbele lui; iar tata-sau, daca vazu si vazu, ii dete voie si puse la cale sa-i gateasca de drum merinde si tot ce-i trebuia.

Apoi, Fat-Frumos se duse in grajdurile imparatesti unde erau cei mai frumosi armasari din toata imparatia, ca sa-si aleaga unul; dar, cum punea mana si apuca pe cate unul de coada, il trantea, si astfel toti caii cazura. In sfarsit, tocmai cand era sa iasa, isi mai arunca ochii o data prin grajd si, zarind intr-un colt un cal rapciugos si bubos si slab, se duse si la dansul; iar cand puse mana pe coada lui, el isi intoarse capul si zise:
- Ce poruncesti, stapane? Multumesc lui Dumnezeu ca mi-a ajutat sa ajung ca sa mai puie mana pe mine un voinic. Si intepenindu-si picioarele, ramase drept ca lumanarea. Atunci Fat-Frumos ii spuse ce avea de gand sa faca si calul ii zise:
- Ca sa ajungi la dorinta ta, trebuie sa ceri de la tata-tau palosul, sulita, arcul, tolba cu sagetile si hainele ce le purta el cand era flacau; iar pe mine sa ma ingrijesti cu insuti mana ta sase saptamani si orzul sa mi-l dai fiert in lapte. Cerand imparatului lucrurile ce-l povatuise calul, el a chemat pre vataful curtii si i-a dat porunca ca sa-i deschiza toate tronurile cu haine spre a-si alege fiul sau pe acelea care ii va placea. Fat-Frumos, dupa ce rascoli trei zile si trei nopti, gasi in sfarsit, in fundul unui tron vechi, armele si hainele tatane-sau de cand era flacau, dar foarte ruginite. Se apuca insusi cu mana lui sa le curete de rugina si, dupa sase saptamani, izbuti a face sa luceasca armele ca oglinda. Totodata ingriji si de cal, precum ii zisese el. Destula munca avu; dar fie, ca izbuti.

Cand auzi calul de la Fat-Frumos ca hainele si armele sunt bine curatate si pregatite, odata se scutura si el, si toate bubele si rapciuga cazura de pe dansul si ramase intocmai cum il fatase ma-sa, un cal gras, trupes si cu patru aripi; vazandu-l Fat-Frumos astfel, ii zise:
- De azi in trei zile plecam.
- Sa traiesti, stapane; sunt gata chiar azi, de poruncesti, ii raspunse calul. A treia zi de dimineata, toata curtea si toata imparatia era plina de jale. Fat-Frumos, imbracat ca un viteaz, cu palosul in mana, calare pe calul ce-si alesese, isi lua ziua buna de la imparatul, de la imparateasa, de la toti boierii cei mari si cei mici, de la ostasi si de la toti slujitorii curtii, carii, cu lacramile in ochi, il rugau sa se lase de a face calatoria aceasta, ca nu care cumva sa mearga la pieirea capului sau; dar el, dand pinteni calului, iesi pe poarta ca vantul, si dupa dansul carale cu merinde, cu bani si vreo doua sute de ostasi, pe care-i oranduise imparatul ca sa-l insoteasca.

Dupa ce trecu afara de imparatia tatalui sau si ajunse in pustietate, Fat-Frumos isi imparti toata avutia pe la ostasi si, luandu-si ziua buna, ii trimise inapoi, oprindusi pentru dansul merinde numai cat a putut duce calul. Si apucand calea catre rasarit, s-a dus, s-a dus, s-a dus, trei zile si trei nopti, pana ce ajunse la o campie intinsa, unde era o multime de oase de oameni. Stand sa se odihneasca, ii zise calul:
- Sa stii, stapane, ca aici suntem pe mosia unei Gheonoaie, care e atat de rea, incat nimeni nu calca pe mosia ei, fara sa fie omorat. A fost si ea femeie ca toate femeile, dar blestemul parintilor pe care nu-i asculta, ci ii tot necajea, a facut-o sa fie Gheonoaie; in clipa aceasta este cu copiii ei, dar maine, in padurea ce o vezi, o s-o intalnim venind sa te prapadeasca; e grozava de mare; dara sa nu te sperii, ci sa fii gata cu arcul ca sa o sagetezi, iar palosul si sulita sa le tii la indemana, ca sa te slujesti cu dansele cand va fi de trebuinta. Se detera spre odihna; dar pandea cand unul, cand altul. A doua zi, cand se revarsa ziorile, ei se pregateau sa treaca padurea. Fat-Frumos insela si infrana calul, si chinga o stranse mai mult decat alta data, si porni; cand, auzi o ciocanitura groaznica. Atunci calul ii zise:

- Tine-te, stapane, gata, ca iata se apropie Gheonoaia. Si cand venea ea, nene, dobora copacii: asa de iute mergea; iar calul se urca ca vantul pana cam deasupra ei si Fat-Frumos ii lua un picior cu sageata si, cand era gata a o lovi cu a doua sageata, striga ea:
- Stai, Fat-Frumos, ca nu-ti fac nimic! Si vazand ca nu o crede, ii dete inscris cu sangele sau.
- Sa-ti traiasca calul, Fat-Frumos, ii mai zise ea, ca un nazdravan ce este, caci de nu era el, te mancam fript; acum insa m-ai mancat tu pe mine; sa stii ca pana azi nici un muritor n-a cutezat sa calce hotarele mele pana aicea; cativa nebuni carii sau incumes a o face d-abia au ajuns pana in campia unde ai vazut oasele cele multe.

Se dusera acasa la dansa, unde Gheonoaia ospata pe Fat-Frumos si-l omeni ca pe un calator. Dar pe cand se aflau la masa si se chefuiau, iara Gheonoaia gemea de durere, deodata el ii scoase piciorul pe care il pastra in traista, i-l puse la loc si indata se vindeca. Gheonoaia, de bucurie, tinu masa trei zile d-a randul si ruga pe Fat-Frumos sa-si aleaga de sotie pe una din cele trei fete ce avea, frumoase ca niste zane; el insa nu voi, ci ii spuse curat ce cauta; atunci ea ii zise:

- Cu calul care il ai si cu vitejia ta, crez ca ai sa izbutesti. Dupa trei zile, se pregatira de drum si porni. Merse Fat-Frumos, merse si iar merse, cale lunga si mai lunga; dara cand fu de trecu peste hotarele Gheonoaiei, dete de o campie frumoasa, pe de o parte cu iarba inflorita, iar pe de alta parte parlita. Atunci el intreba pe cal:
- De ce este iarba parlita? Si calul ii raspunse:
- Aici suntem pe mosia unei Scorpii, sora cu Gheonoaia; de rele ce sunt, nu pot sa traiasca la un loc; blestemul parintilor le-a ajuns, si d-aia s-au facut lighioi, asa precum le vezi; vrajmasia lor e groaznica, nevoie de cap, vor sa-si rapeasca una de la alta pamant; cand Scorpia este necajita rau, varsa foc si smoala; se vede ca a avut vreo cearta cu sora-sa si, viind s-o goneasca de pe taramul ei, a parlit iarba pe unde a trecut; ea este mai rea decat sora-sa si are trei capete. Sa ne odihnim putin, stapane, si maine dis-de-dimineata sa fim gata.

A doua zi se pregatira, ca si cand ajunsese la Gheonoaia, si pornira. Cand, auzira un urlet si o vajietura, cum nu mai auzisera ei pana atunci!
- Fii gata, stapane, ca iata se apropie zgripsoroaica de Scorpie. Scorpia, cu o falca in cer si cu alta in pamant si varsand flacari, se apropia ca vantul de iute; iara calul se urca repede ca sageata pana cam deasupra si se lasa asupra ei cam pe deoparte. Fat-Frumos o sageta si ii zbura un cap; cand era sa-i mai ia un cap, Scorpia se ruga cu lacrami ca sa o ierte, ca nu-i face nimic si, ca sa-l incredinteze, ii dete inscris cu sangele ei. Scorpia ospata pe Fat-Frumos si mai si decat Gheonoaia; iara el ii dete si dansei inapoi capul ce i-l luase cu sageata, carele se lipi indata cum il puse la loc, si dupa trei zile plecara mai departe.

Trecand si peste hotarele Scorpiei, se dusera, se dusera si iara se mai dusera, pana ce ajunsera la un camp numai de flori si unde era numai primavara; fiecare floare era cu deosebire de mandra si cu un miros dulce, de te imbata; tragea un vantisor care abia adia. Aicea statura ei sa se odihneasca, iara calul ii zise:
- Trecuram cum trecuram pana aci, stapane; mai avem un hop: avem sa dam peste o primejdie mare; si daca ne-o ajuta Dumnezeu sa scapam si de dansa, apoi suntem voinici. Mai-nainte de aci este palatul unde locuieste Tinerete fara batranete si viata fara de moarte. Aceasta casa este incongiurata cu o padure deasa si inalta, unde stau toate fiarele cele mai salbatice din lume; ziua si noaptea pazesc cu neadormire si sunt multe foarte; cu dansele nu este chip de a te bate; si ca sa trecem prin padure e peste poate; noi insa sa ne silim, dac-om putea, sa sarim pe dasupra. Dupa ce se odihnira vreo doua zile, se pregatira iarasi; atunci calul, tinandu-si rasuflarea, zise:

- Stapane, strange chinga cat poti de mult, si incalecand, sa te tii bine si in scari, si de coama mea; picioarele sa le tii lipite pe langa suptioara mea, ca sa nu ma zaticnesti in zborul meu. Se urca, facu proba, si intr-un minut fu aproape de padure.
- Stapane, mai zise calul, acum e timpul cand se da de mancare fiaralor padurei si sunt adunte toate in curte; sa trecem.
- Sa trecem, raspunse Fat-Frumos, si Dumnezeu sa se indure de noi. Se urcara in sus si vazura palatul stralucind astfel, de la soare te puteai uita, dar la dansul ba. Trecura pe dasupra padurii si, tocmai cand erau sa se lase in jos la scara palatului, d-abia, d-abia atinse cu piciorul varful unui copaci si dodata toata padurea se puse in miscare; urlau dobitoacele, de ti se facea parul maciuca pe cap. Se grabira de se lasara in jos; si de nu era doamna palatului afara, dand de mancare puilor ei (caci asa numea ea lighionile din padure), ii prapadea negresit. Mai mult de bucurie ca au venit, ii scapa ea; caci nu mai vazuse pana atunci suflet de om pe la dansa. Opri pe dobitoace, le imblanzi si le trimise la locul lor. Stapana era o zana nalta, suptirica si dragalasa si frumoasa, nevoie mare! Cum o vazu FatFrumos, ramase incremenit. Dara ea, uitandu-se cu mila la dansul, ii zise:

- Bine ai venit, Fat-Frumos! Ce cauti pe aici?
- Cautam, zise el, Tinerete fara batranete si viata fara de moarte.
- Daca cautati ceea ce zisesi, aci este.

Atunci descalica si intra in palat. Acolo gasi inca doua femei, una ca alta de tinere; erau surorile cele mai mari. El incepu sa multumeasca zanei pentru ca l-a scapat de primejdie; iara ele, de bucurie, gatira o cina placuta si numai in vase de aur. Calului ii dete drumul sa pasca pe unde va voi dansul; pe urma ii facura cunoscuti tuturor lighioanelor, de puteau imbla in tihna prin padure. Femeile il rugara sa locuiasca de aci inainte cu dansele, caci ziceau ca li se urase, sezand tot singurele; iara el nu astepta sa-i mai zica o data, ci priimi cu toata multumirea, ca unul ce aceea si cauta. Incet, incet, se deprinsera unii cu altii, isi spuse istoria si ce pati pana sa ajunga la dansele, si nu dupa multa vreme se si insoti cu fata cea mai mica. La insotirea lor, stapanele casei ii detera voie sa mearga prin toate locurile de primprejur, pe unde va voi; numai pe o vale, pe care i-o si aratara, ii zisera sa nu mearga, caci nu va vi bine de el; si-i si spusera ca acea vale se numea Valea Plangerii.

Petrecu acolo vreme uitata, fara a prinde de veste, fiindca ramasese tot asa de tanar, ca si cand venise. Trecea prin padure, fara sa-l doara macar capul. Se desfata in palaturile cele aurite, traia in pace si in liniste cu sotia si cumnatele sale, se bucura de frumusetea florilor si de dulceata si curatenia aerului, ca un fericit. Iesea adesea la vanatoare; dar, intr-o zi, se lua dupa un iepure, dete o sageata, dete doua si nul nimeri; suparat, alerga dupa el si dete si cu a treia sageata, cu care il nemeri; dara nefericitul, in invalmaseala, nu bagase de seama ca, alergand dupa iepure, trecuse in Valea Plangerii. Luand iepurile, se intorcea acasa; cand, ce sa vezi d-ta? deodata il apuca un dor de tata-sau si de muma-sa. Nu cuteza sa spuie femeilor maiestre; dara ele il cunoscura dupa intristarea si neodihna ce vedea intr-insul.

- Ai trecut, nefericitule, in Valea Plangerii! ii zisera ele, cu totul speriate.
- Am trecut, dragele mele, fara ca sa fi voit sa fac asta neghiobie; si acum ma topesc d-a-n picioarele de dorul parintilor mei, insa si de voi nu ma indur ca sa va parasesc. Sunt de mai multe zile cu voi si n-am sa ma plang de nici o mahnire. Ma voi duce dara sa-mi mai vaz o data parintii si apoi m-oi intoarce, ca sa nu ma mai duc niciodata.
- Nu ne parasi, iubitule; parintii tai nu mai traiesc de sute de ani, si chiar tu, ducandu-te, ne temem ca nu te vei mai intoarce; ramai cu noi; caci ne zice gandul ca vei pieri. Toate rugaciunile celor trei femei, precum si ale calului, n-a fost in stare sa-i potoleasca dorul parintilor, care-l usca pe d-a-ntregul. In cele mai de pe urma, calul ii zise:
- Daca nu vrei sa ma asculti, stapane, orice ti se va intampla, sa stii ca numai tu esti de vina. Am sa-ti spui o vorba, si daca vei priimi tocmeala mea, te duc inapoi.

- Primesc, zise el cu toata multumirea, spune-o!
- Cum vom ajunge la palatul tatalui tau, sa te las jos si eu sa ma intorc, de vei voi sa ramai macar un ceas.
- Asa sa fie, zise el. Se pregatira de plecare, se imbratisara cu femeiele si, dupa ce-si luara ziua buna unul de la altul, porni, lasandu-le suspinand si cu lacramile in ochi. Ajunsera in locurile unde era mosia Scorpiei; acolo gasira orase; padurile se schimbasera in campii; intreba pre unii si pre altii despre Scorpie si locuinta ei; dar ii raspunsera ca bunii lor auzisera de la strabunii lor povestindu-se de asemenea fleacuri.
- Cum se poate una ca asta? le zicea Fat-Frumos, mai alaltaieri am trecut pe aici; si spunea tot ce stia. Locuitorii radea de dansul, ca de unul ce aiureaza sau viseaza destept, iara el, suparat, pleca inainte, fara a baga de seama ca barba si parul ii albise.

Ajungand la mosia Gheonoaiei, facu intrebari ca si la mosia Scorpiei, si primi asemenea raspunsuri. Nu se putea domiri el: cum de in cateva zile s-au schimbat astfel locurile? Si iarasi suparat, pleca cu barba alba pana la brau, simtind ca ii cam tremurau picioarele, si ajunse la imparatia tatane-sau. Aici alti oameni, alte orase, si cele vechi erau schimbate de nu le mai cunostea. In cele mai de pe urma, ajunse la palaturile in cari se nascuse. Cum se dete jos, calul ii saruta mana si ii zise:
- Ramai sanatos, ca eu ma intorc de unde am plecat. Daca poftesti sa mergi si d-ta, incaleca indata si aidem!
- Du-te sanatos, ca si eu nadajduiesc sa ma intorc peste curand. Calul pleca ca sageata de iute.

Vazand palaturile daramate si cu buruieni crescute pe dansele, ofta si, cu lacrami in ochi, cata sa-si aduca aminte cat era odata de luminate aste palaturi si cum sia petrecut copilaria in ele; ocoli de vreo doua-tei ori, cercetand fiecare camara, fiecare coltulet ce-i aducea aminte cele trecute; grajdul in care gasise calul; se pogori apoi in pivnita, garliciul careia se astupase de daramaturile cazute. Cautand intr-o parte si in alta, cu barba alba pana la genunchi, ridicandu-si pleoapele ochilor cu mainile si abia umbland, nu gasi decat un tron odorogit; il deschise, dara in el nimic nu gasi; ridica capacul chichitei, si un glas slabanogit ii zise:
- Bine ai venit, ca de mai intarziai, si eu ma prapadeam. O palma ii trase Moartea lui, care se uscase de se facuse carlig in chichita, si cazu mort, si indata se si facu tarana. Iar eu incalecai p-o sea si va spusei dumneavoastra asa.